Vreau să râd

Dacă muzica este primul lucru care îmi înfrumuseţează viaţa, râsul este al doilea lucru care ma ajuta să merg înainte.

Am realizat acum 2 zile că nu am mai râs cu poftă chiar de mult timp. Mi-e dor de glume adevărate, inteligente. Mi-e dor de replici care pot fi înţelese în mai multe moduri, de jocuri de cuvinte, de situaţii mai puţin plăcute tratate cu voie bună şi glume, de momente in care trecem peste defectele sau greselile celor din jur prin umor. Şi iată ca fac ce fac şi revin la oamenii care de fapt fac toate acestea şi pe care îmi place să-i am mereu în preajmă.

Intr-o vreme îmi doream cu disperare să pot face glume ca să-i fac pe cei din jur să râdă, însă nu e punctul meu forte. Eu îi pot face să zâmbească prin alte metode. Însă îmi place la nebunie să râd din toată inima, să râd cu lacrimi, să râd până rămân fără aer. Şi mi-e tare, tare dor de astfel de momente!

Multumiri :-)

Am ajutat ieri pe cineva in realizarea unei etape dintr-un vis al ei de viitor. M-am bucurat ca am mai auzit pe cineva care isi doreste ceva pentru viata sa. Am incurajat-o fara ezitare. Azi am primit o portocala pentru ca, spune ea, am fost prima persoana care nu i-a demolat visul.

Sarbatoare la Sound

Dragii mei,

Am avut in seara aceasta inca o sarbatoare in sanul corului Sound in care cant: ziua dirijorului nostru, a omului care ne tine in viata, treji, entuziasti si cantatori nevoie mare.

Se numeste Voicu Popescu si e cel mai frumos om pe care l-am intalnit vreodata. Cine ma cunoaste stie ca pentru mine „frumos” inseamna distins, cald, ales, rar, firesc, care nu traieste la intamplare. In 5 ani de cand il cunosc, nu l-am auzit macar o data sa nu ne reaminteasca cum muzica se canta cu sufletul si nicicum altfel. Se incapataneaza sa puna accent pe trairi intr-o lume care in goana-i nebuna a uitat cu totul ca mai are sentimente. Se incapataneaza sa creada in continuare in mecanismele de reglare automata ale oamenilor, in selectia naturala si in managementul cu vorbe bune, umor si voie buna. E mereu neobosit, proaspat, izvor de energie, sursa de inspiratie. Profund pana la Dumnezeu si tolerant cu fiecare toana a noastra, ne iubeste pe toti atat de mult, incat ni se daruieste non-stop, trup si suflet, exact ca in prima zi (acum 15 ani). I-am spus acum vreun an ca daca l-as fi cunoscut acum vreo 30 de ani m-as fi indragostit cu siguranta de dansul 🙂 .

I-am facut o poza intr-un turneu, din spate, de la o distanta de vreo 100 de m., dansul aflandu-se la capatul unui dig ce intra adanc in Marea Neagra, cu un rucsac in spate, mainile in buzunare, privind ineintrerupt framantarea si totodata pacea intinderii de apa. I-am trimis-o atunci, dupa turneu, fara sa-mi amintesc insa sa fi primit vreun mail inapoi, ca a vazut-o. Am avut insa surpriza sa o vad afisata pe desktopul calculatorului sau, acum vreo luna, la 2 ani de la „creatia” ei.

Nu a existat o bucurie mai mare pentru mine decat sa vad ca ceva ce a iesit din mainile mele a fost atat de apreciat de dansul, incat sa-l afiseze intr-un loc pe care il priveste zilnic, la atata timp dupa ce l-a primit.

Vine vineri

Pentru Dana

„Si uite asa ne trece viata tot asteptand sa vina vineri…!” am auzind pe cineva spunand cu tristete.

Macar e bine ca persoana care a spus-o constientizeaza ca ceva nu e bine in modul de abordare a situatiei. Prin urmare mai are sanse de scapare de atitudinea plictisita si obosita a multor oameni din anturajul sau. Din pacate si eu aud mereu in jur indivizi diversi plangandu-se ca iar e luni, ca nu au chef de munca, ca sunt obositi, ca nu s-au odihnit destul in weekend si mai bine nici nu mai incerc sa imi aduc aminte si alte replici, pentru ca deja intru in depresie.

Imi amintesc cum, pana acum vreun an, duminica era cea mai urata zi pentru mine; dupa-amiaza, nu faceam altceva decat sa ma gandesc la aceleasi lucruri. De fapt, toata copilaria asta am auzit: „No, iar e luni maine!”. Bine ca m-am scuturat. E un PowerPoint care a tot circulat pe mail si care explica prin mai multe exemple cum ne amanam noi fericirea de la un an la altul: intai ne dorim sa crestem mari, atunci vom face ce vrem noi si va fi bine, apoi vrem sa ne casatorim si vom fi in regula, apoi asteptam un copil ca sa ne fie mai bine, dupa care vrem sa il vedem mare si cu siguranta vom avea timp si de noi atunci, asteptam sa iesim la pensie ca atunci sigur vom fi odihniti si fericiti. Wroooooong. Morala era ca daca nu incercam sa gasim in fiecare moment, varsta, situatie din viata noastra motive de fericire, traim degeaba tot asteptand sa vina de la sine.

Nu! Fericirea e o stare de spirit ce nu e conditionata de varsta, de situatie materiala si profesionala. Si atunci am inceput sa imi doresc sa vad si eu lucrurile astfel. Sigur ca nu tine numai de repetarea unor vorbe frumoase in minte. Tine de grija pe care o ai fata de viata ta, tine de ceea ce decizi ca vrei sa faci cu ea. Inseamna ca te asiguri ca TU esti cel care o conduce, ca o traiesti asa cum vrei, ca-ti asculti si inima din cand in cand. Stii ca o poti modela exact asa cum vrei, numai sa vrei. Iti mai e de folos si sa te invarti intr-un cerc de oameni pasionati de meseria lor si fericiti cu viata pe care o duc. Insa totul tine de tine. Trebuie sa obosesti sa te mai plangi, ca sa-ti doresti altceva, si vei gasi calea.

Acum ma bucur ca vine luni, pentru ca fac o meserie care-mi place, intr-o firma care-mi place, cu oameni care-mi plac. Ma bucur ca sunt in plin weekend, in care am avut timp sa fac si cele trebuitoare si cele mai de suflet, ca maine este duminica si voi canta la Muzeul Satului de Dragobete (cu corul) si apoi voi merge la o lectie de dans. Ma bucur pentru ca simt cum detin controlul vietii mele; fac ce vreau, cand vreau si cu cine vreau.

Stop. Respiram adanc. Traim

Vorbeam ieri de faptul ca e bine sa ne mai oprim din goana zilnica si sa ne traim viata. Am constatat asta dupa doar 6 luni petrecute intr-un loc de munca in care mi-am inglodat de-a binelea viata. Trecusera 2 anotimpuri si nici nu observasem. De-atunci, mi-am dorit sa nu mai fac asta niciodata. Asa ca am inceput sa ma opresc din cand in cand in loc si sa traiesc anumite momente cu o intensitate nesimtita.

Reusesc sa fac asta cand ascult o bucata muzicala nemaipomenita sau cand mi se intampla lucruri iesite din obisnuitul zilnic. De exemplu, acum ascult partea andante din concertul lui Vivaldi pentru lauta (http://www.youtube.com/watch?v=lF4GKIILF_U&feature=PlayList&p=6B285142B5BA9A33&playnext=1&index=15).  E absolut incredibila! Si iata mai cand:

1. cand sunt martora unor intamplari de genul celei descrise in articolul din noiembrie „Pentru tine, ca sa-ti scriu!”

2. cand cineva imi multumeste ca am observat ca s-a tuns, sau ca a schimbat ceva la el

3. cand fac un schimb de priviri calde de mai mult de 5 secunde cu cineva

4. cand ma suna cineva fara nici un motiv anume

5. cand mi se potrivesc lucrurile la fix

6. cand imi zambeste cineva pe strada, brusc

7. cand cineva imi spune ca are incredere in mine, ca ma voi descurca

8. cand ascult muzica corala religioasa

9. cand dansez vals

10. cand recitesc un articol pe care l-am scris scormonind dupa sentimente prin tot sufletelul meu

11. cand urmaresc cu privirea pasarile zburand

12. cand, aflandu-ma undeva la mare altitudine, ma uit in jos, incercand sa cuprind zarea cu ochii si ma simt stapana vietii mele

13.  cand reusesc sa-i fac pe oameni sa zambeasca

14. cand dau „Buna dimineata!” colegilor din firma, pana ajung la biroul meu

15. cand ma ia cineva de mana

16. cand citesc poezii

17. cand o persoana pe care o admir mai face o fapta minunata, si atunci ma gandesc ce norocoasa sunt ca o cunosc

18. de revelion, imediat dupa miezul noptii

19. in seara de Craciun

20. cand privesc si ascult marea, cand ma uit la stele

21. uneori cand ma trezesc dimineata, pentru ca sunt sanatoasa (stiu, sunt o nerecunoascatoare)

22. cand ascult cantece la pian si/sau chitara

23. cand ma intind in pat, imbaiata, obosita rupta dupa o zi de munca intensa

24. si cu siguranta mai sunt si altele…

In astfel de momente inchid ochii,  las capul pe spate, inspir adanc si tac. Urmeaza un du-te vino al placerii intre inima si creier. Si tac. Cateodata mai privesc spre cer, multumindu-i lui Doamne Doamne ca ma ajuta sa constientizez astfel acele clipe. Privesc in jur, la natura, si timpul se opreste in loc. Nu mai stiu nimic altceva decat ce simt atunci. Si dupa cateva secunde, zambind larg, revin la ce faceam inainte, insa cu un sentiment incredibil de liniste si implinire, ceea ce va urez si voua!

Incercati si voi, nu e greu!

Prea simplu ca sa ne dam seama

(pentru Anca – ganduri puse pe hartie in iarna 2007)

„Daca astazi as deveni un monstru si m-as hotari sa le omor, una cate una, ele si-ar da seama de asta abia dupa ce as fi exterminat aproape toate turma, si-a spus baiatul. Fiindca au incredere in mine si au uitat sa se mai bizuie pe instinctele lor proprii. Numai fiindca eu le man spre apa si mancare (…). Problema e ca ele nu-si dau seama ca strabat zilnic drumuri noi. Nu observa ca pasunile-s altele, ca anotimpurile s-au schimbat – fiindca le preocupa doar apa si hrana. Poate ca asa va fi fiind cu noi toti, si-a spus pastorul.”

Mi-a picat ieri in mana Alchimistul lui Coelho. Am ramas muta vreo 5 minute. Inca de mici ne dorim sa ne facem si noi mari ca Georgica si Georgeta, sa iesim si noi in gasca in discoteca. Stim ca pana sa ajungem la libertatea totala (vazuta a veni la 18 ani) trebuie sa dam teze, si capacitatea si of! si examenele astea de admitere si bac! Apoi trebuie sa dam la facultate. Toata lumea face facultate! Si bineinteles ca toti au grija sa ne spuna ei ce facultate ni s-ar potrivi, cat de departe de casa ar trebui sa fie si ce sa facem dupa licenta. Si culmea culmilor, ni se face si portretul partenerului ideal (pentru cine?). Cand facem copii, cum ne traim viata… toate sunt pe buzele „sfatuitorilor”.

Pana la urma, mai mult sau mai putin influentati, intram in hora si jucam, doar stim ca asta e viata omului, cam asa se intalmpla lucrurile pentru toti. Si ne grabim, ca vrem sa ne si jucam dupa tema la matematica sau sa mai iesim si la un fotbal. De fapt pana aici e bine. Mai tarziu insa uitam de noi cu totul: cine suntem, ce vrem si incotro ne indreptam?

Mai tarziu avem si serviciu, si copii, si cumparaturi de facut, si casa de intretinut si … dormit, si din nou serviciu si cumparaturi etc. Abia la reuniunile de sarbatori cu neamurile ne dam seama ce mari au crescut copiii nu stiu cui, ca doar ieri erau in fasa. Noroc cu intalnirile de 10, 20 de ani de ani de la absolvire si ca ne mai expira buletinul, avand astfel parte de cele cateva revelatii in viata despre : Maaaama, ce trece timpul! Si tot nu am stat o clipa sa ne gandim la noi.

De cand cu ghetusul ne uitam numai in pamant cand mergem; curand se va topi si nu vrem sa ne gandim ce aparaie va fi in oras. Oh, si dupa-aceea iar caldurile acelea ingrozitoare. Apoi vant si ploi, nici concediul nu ni l-am facut ca lumea! Dupa toate astea unii isi dau seama ca mai trecut un an. Si mai putini realizeaza ca, de fapt, au trecut peste noi patru anotimpuri. Si n-am avut vreme de ele.

Dar cati au si trait bucuria unor fulgi de zapada, parfumul florilor in mai, binecuvantarea razelor de vara si explozia de culori a toamnei? Cati mai fac ce isi doresc si merg unde vor sa mearga?

Problema e ca nu ne dam seama ca strabatem zilnic drumuri noi. Nu observam ca intalmplarile-s altele, ca anotimpurile s-au schimbat – fiindca ne preocupa doar apa si hrana.

La cererea publicului 4

La cererea cititorilor mei fideli, postez cateva articole mai vechi ramase uitate intr-un word, pe undeva…

 

Mi-e dor

Mi-e dor de oameni calzi.
Mi-e dor de oameni profunzi.
Mi-e dor de oameni intelepti.

De fapt mi-e dor de tot ceea ce acesti oameni imi pot da. Stiu, sunt o cersetoare. Trag pe langa ei, doar o sa ma molipsesc si eu cu putin mai mult optimism, curaj, dorinta de libertate, frumusete. Cand mai descopar cate un astfel de om ma bucur nespus, simt nu numai ca lumea ideala in care ma cred exista, dar chiar ca exista o lume cu mult mai buna decat ea. As asculta zile si nopti o astfel de persoana vorbind, as provoca-o mereu la discutii, sa aflu, sa-mi spuna si mie, sa invat.

Stiu ca sunt pretentioasa. Dar nu cred ca imi doresc imposibilul. Oamenii la care ma refer sunt cei care se bucura de lucrurile simple, care dau binete cu drag, care spun „Multumesc” uitandu-se in ochii tai, care se incapatineaza sa ramana sinceri, care respecta libertatea celor din jur si lupta in fiecare zi sa ramana liberi, care au cei 7 ani de-acasa, care tac mai mult decat vorbesc si transmit atat de mult prin tacere!

Sunt oameni care canta colinde, care traiesc clipa, care mereu gasesc ceva de imbunatatit la ei, care isi cunosc valoarea si se premiaza pentru succesele obtinute.

Sunt oamenii cu acea licarire in privire care spune totul. In viata mea, ei se numesc: Cami, dl. Voicu, dna Marilena, Doru, Bobby, Dorothea, Marcela, parintele Siluan, Razvan, Sylvain, dna Diriginta, Tomitza, Anca si Oana. Va multumesc ca existati! 

 

 

 

La cererea publicului 3

La cererea cititorilor mei fideli, postez cateva articole mai vechi ramase uitate intr-un word, pe undeva…

De cand nu v-ati mai ridicat ochii din asfalt?

Constatare rece: Dimineata de octombrie. A fost cam frig luna asta. Azi parca a fost ceva mai bine. Urat pe jos. Domne, da’ cata mizerie poate fi pe strazi. Tz, tz, tz… Trec putin grabita, absenta parca. Merg la medic. Nici nu ma uit pe unde merg, ce-or zice oamenii din jur: tineretu’ asta e cu capu-n nori, ce mai! Ia uite-o, zambeste lung, cine stie, se gandeste la vreun baiat, la seara trecuta…

Realitatea calda: Dimineata de octombrie. Foaaaarte frumos afara, ce bine ca a mai venit caldura inca pentru cateva zile. Merg pe aleea de sub copacii care ma lasa sa intrezaresc printre crengile lor blocurile de vizavi, aurite de soarele de ora 07.45. Si cat de vesele arata pe fundalul bleu al cerului! Imi place contrastul de mor. Ascult o formatie rock recent descoperita, care imi face repede rost de un tonus optimist si vioi. Picioarele mele saluta in trecere frunze galbene abia trezite si imi vine sa ma rotesc in mers, cu mainile in aer: sunt atat de fericita!!! Zambesc luuuuung si mi-e bine pentru ca m-am gandit sa ridic ochii spre cer ca sa vad acea minunatie.

La cererea publicului 2

La cererea cititorilor mei fideli, postez cateva articole mai vechi ramase uitate intr-un word, pe undeva…

Corpul nostru stie singur de ce are nevoie

 

De vreo cateva luni tot vreau sa-mi schimb frizura: doar o am de un an si jumatate, si parca nu-mi mai place, vreau altceva, dar nu stiu exact ce; toata lumea imi spune cat de bine ma prinde iar eu vreau in continuare altceva.

Intre timp am treaba multa la birou, ma gandesc ca nu mi-am ales inca tema de dizertatie, trebuie sa schimb geamul de la bucatarie, sa-mi plombez niste carii si printre altele… da, am de luat si o decizie sufleteasca, sa spunem, care se lasa cam de multicel asteptata. Da, cam de un an si jumatate, ca si frizura. Hmm, foarte interesant zic, acum, la cateva zile dupa ce mi-am luat inima in dinti si am hotarat sa fac exact ce imi spune sufletul. Doar stie el ca nu-i mai e bine, saracutul; si se tanguie singur, insa stapana il crede pretentios si nu-l baga in seama.

Anyway, acum nu mai vreau sa-mi schimb frizura.

La cererea publicului 1

La cererea cititorilor mei fideli, postez cateva articole mai vechi ramase uitate intr-un word, pe undeva…

Daca-i musai, cu placere!

Era o istorioara care spunea ca niste elevi au pus o pioneza pe scaunul profesorului lor care evident, nu a vazut-o si s-a asezat pe ea. Profesorul moldovean si cel oltean s-au ridicat iute si s-au suparat si i-au certat pe copii, insa ardeleanul s-a uitat la ea si a zis: No, daca-i musai, cu placere! si s-a asezat la loc pe scaun.Daca tot o facem, macar s-o facem cu placere. Dar am putea si sa ne evervam ca atat de multe lucruri intervin in viata asta care ne fura din timpul personal, incat la un moment dat iti vine sa zici: „dar pana cand ma tot dau pe mine la o parte ca sa apuc sa fac tot ce apare de facut in viata asta?”.Eu pe acestia ii admir si vreau sa ajung ca ei. Ma refer acum la parintii mei care 6 luni pe an se duc in camp in fiecare zi dupa serviciu si de-aia au timp si sa mai faca o prajitura, nu amana niciodata curatenia saptamanala, de nu stiu cat timp in weekenduri sunt tot pe la parastasuri si inmormantari ale generatiei batrane din neamul nostru, unde trei zile tot pregatesti sa iasa bine, se trezesc devreme si adorm tarziu si ii auzi plangandu-se dar termina mereu fraza cu: „Ce sa-i faci, o trece cumva si asta”. Ma gandesc si la dirijorul meu care e neobosit la repetitii indiferent ca zugraveste de fapt acasa, sau cu 3 ore inainte de repetitie tocmai a aterizat in Bucuresti, intorcandu-se dintr-un turneu cu celalalt cor de copii, si de-aia mereu dirijeaza din picioare in cele trei ore si trece pe la fiecare sa imparta partiturile cantecelor de repetat, noi stand bineinteles pe scaune de jur imprejurul salii. Mereu apare proaspat, calcat si scrobit, impecabil.

Nu stiu cat de mult neajuta originea, dar cert unii oameni „indura” mai multe decat altii. Ghilimelele au fost puse pentru ca odata ce ne vedem intr-o anumita situatie, ne putem gandi: „ok, tre’ s-o fac si pe-asta”, dupa care ne impacam cu ideea atat de bine incat n-o mai vedem ca pe un efort.

Ambele variante au partea lor de adevar. Am observat insa ca oamenii cei mai odihniti nu sunt neaparat si cei care au treaba mai putina, ci sunt cei care fac multe si se straduiesc sa le imbine ca sa le impace pe toate, fara sa faca efortul lor vizibil, astfel incat tu poti jura ca nu au multe pe cap, din moment ce ii vezi tot timpul veseli si cu chef de orice activitate.

Iar eu nu am familie si copii de intretinut, nu am catel de ingrijit, nu am probleme de nici o culoare: ma am pe mine si tot imi vine sa spun ca nu am timp. Tentatia e atat de mare! Dar trag de mine ca sa ajung sa seman macar putin cu cei amintiti mai sus. Si cand reusesc, satisfactia e atat de mare si-mi dau seama ca in acele momente am invins viata. Ori ea pe noi, ori noi pe ea, da’ pana cand?