Mersul pe urmele altora

Astazi eram cativa colegi care plecam de la serviciu in sir indian – evident, pe cararile inguste sapate prin zapada de pe trotuarele din Pipera. Si stiti ca exista si urma exacta a picioarelor care au trecut pe-acolo inaintea ta; ai face bine, te gandesti, sa calci exact pe ele, ca sunt un loc sigur, pe langa te poti dezechilibra pentru ca sunt denivelari. Insa vazandu-ma limitata la pasul altuia, ma trezesc zicand la un moment dat: „Ce nasol e sa mergi pe urmele altora!”

Si ma izbeste instantaneu si un al doilea inteles al acestei fraze si ideea articolului: de multe ori luam modelele lucrurilor facute de cei de dinaintea noastra si nu schimbam nimic. Ne gandim tot la siguranta ca acel lucru a reusit o data dupa acel model. E aproape sigur ca va mai iesi o data. E comod si nu ne mai e atat de frica de esec. Bine, e adevarat, eu m-am gandit mai mult la faptul ca ni se impun cateodata sau suntem invatati sa traim dupa niste retete ale altora, fie ele chiar si retete de reusita. Noi insa suntem o alta persoana. Imi va fi greu, incomod si voi obosi repede daca voi merge cu pasi mici de 20 de cm cand pasul meu e de 45 de cm; apoi, forma pantofului meu nu se potriveste cu cea din zapada, e ceva mai mare si simt toate denivelarile de pe margine. Si persoana mai ducea si piciorul stang prea mult spre interior cand calca. La fel si cu urmarea intocmai a modului de actiune al altcuiva. Pot analiza aspectele bune din metoda sa si le pot adapta stilului meu de viata, asta da. Dar nu voi copia intocmai fara sa ma iau in calcul. E viata mea in joc si sunt singurul care e responsabil de ea. 🙂

Parintii mei au incredere in mine

Nu aveam rabdare sa ma uit la filme. Nu ma duceam la cinema. Desene animate vazusem doar Tom si Jerry si ce se mai dadea la TV pe vremea mea. Pana-ntro zi, cand un prieten m-a convins sa vad primul desen animat pe dvd, Finding Nemo. Mi-a placut la nebunie si de-atunci am vazut cam tot ce-a mai aparut in materie de desene animate pe dvd. Am inceput sa ma uit si la filme si-mi plac cu precadere dramele, care am aflat intre timp ca nu sunt filme cu final trist, ci sunt acele filme in care sunt tratate probleme de viata, sentimente, cu bune si rele, dar cu muuuuulte invataminte (de ex cele de pe Hallmark).

Finding Nemo a ramas preferatul meu. Cred ca e si el o drama. Trateaza relatia parinti-copii, mai exact consecintele protectiei exagerate pe care unii parinti o executa copiilor lor. Din mare iubire pentru ei, le netezesc drumul, ii tin in palme, le iau toate greutatile de pe umeri, actioneaza pentru ei, gandesc pentru ei, ca doara : « Lasa ca-i greu sa faca singur!». Rezultatul? Multe minusuri cu care copilul pleaca in viata, de care-mi dau seama chiar daca nu sunt psiholog de meserie. Insa cel mai mare e lipsa de incredere in sine pentru ca tot ce intelege copilul din acele «lasa ca fac eu» este «tu nu esti in stare». Mai reusesti in viata fara incredere in tine? BA! In film gasim si comparatia cu alti parinti care isi lasa copiii sa descopere lumea si sa se zbata si singuri. Tot din mare iubire pentru ei. Sigur, copiii sunt expusi mai des la asa zise pericole, de fapt la lucruri noi, dar isi invata limitele si isi cunosc puterile, intr-un cuvant SE CUNOSC. Si cand te cunosti, stii ce-ti place si ce nu-ti place, cu alte cuvinte stii ce vrei. Cand stii ce vrei, ajungi sa si ai daca-ti pui mintea. Problema multora dintre adultii de astazi este ca nu stiu ce-si doresc. PACAT. Ma doare sufletul cand ma gandesc si ma-ntristez la fiecare persoana pe care o intalnesc in aceasta situatie. Pentru ca ei nu sunt constienti de faptul ca viata e asa cum ne-o facem si suntem singurii responsabili de frumusetea ei. Pentru a fi fericiti nu depindem nici de ajutorul parintilor, nici de al sefului, nici de al rudelor sau vecinilor. Dar mai bine ma opresc aici, altfel nu ma mai opresc curand. Ma doar prea tare.

Voiam doar sa va redau un dialog din acest film de desene animate, intre parintele grijului (Marlin) si cel relaxat (Crush), imediat dupa un moment in care copilul lui Crush intrase intr-un pericol din care tatal sau l-a lasat sa iasa singur, spunandu-i lui Marlin: «hai sa vedem cum se descurca Squirt de unul singur». Si Squirt (copilul) a reusit. Sa vezi mandrie si bucurie pe fata lui cand s-a intors la parintele sau spunandu-i: «Tati, tati, ai vazut cum am reusit, ai vazut?». Apoi:

Marlin: – Cum stii cand copilul tau e destul de pregatit sa faca singur un lucru?

Crush: – Pai, de fapt nu stii. Dar cand stie el, vei afla si tu!

Si iata si lucrul care a starnit astazi acest articol. O colega (22 de ani) imi povestea ca are un prieten nou de o saptamana si cum au stat noaptea trecuta pana la 6 dimineata la niste prieteni, de vorba:

Eu: – Si ai tai ce-au zis, n-au fost ingrijorati?

Ea: – Ai mei nu sunt ingrijorati cand stiu ca sunt cu prietenul meu.

Eu: – Si au incredere in el chiar si pana sa apuce sa-l cunoasca?

Ea: – Pai ei au incredere in mine, in ce aleg pentru mine.

No comment.

Viata nu bate filmul

Mi se pare ca auzisem undeva expresia „Viata bate filmul”, acum cativa ani. De la o vreme incoace insa mi-o tot aduc aminte pentru ca as fi vrut ca unele intamplari din filme sa se intample si in viata, dar ele pur si simplu nu vor si gata!

Ma refer mai mult la acele momente in care cineva apropiat ar avea nevoie sa fie trezit la realitate si tu nu reusesti sub nici o forma s-o faci. In filme la un moment dat se-ntampla ceva care deschide ochii persoanei: o boala, vreun accident, pierderea cuiva drag etc. Cateodata ajunge si o discutie cu un strain care sa te lumineze brusc si sa-ti dai seama cum ai pierdut atatia ani cu tampenii, in loc sa te ingrijesti de lucrurile esentiale. Ce e drept insa, si acum realizez, scriind :-D, e ca nici in filme nu se intampla decat dupa o vreme, probabil la momentul potrivit. Da, cu siguranta. Prin urmare daca eu acum stau si bat din picior ca vreau „Sa fie!”, nu inseamna ca cel de sus considera ca e momentul potrivit.

Stiu ca toate se intampla la timpul lor. Ar trebui sa am incredere fara sa-i pun la indoiala alegerile. Mi-e doar incredibil de ciuda ca nu poate Fi deja. Parca in filme nu te lasa sa irosesti prea mult din viata pe carari gresite…

Gandul saptamanii 4-10 ian 2010

Nu-i asa ca de Craciun ni se face asa un dor de… nu stiu ce, dar e ceva care nu ne lipseste prea mult in timpul anului?               Kate L Bosher

Stiam ca-l prind, si l-am prins!

Era vreo 20 decembrie, sau nici nu mai stiu. Dar de cateva zile tot voiam sa ajung la gara sa-mi iau bilet de tren pentru seara de ajun, sa merg acasa de sarbatori. Si mama ma-ntreba de fiecare data cand vorbeam: „da’, bilet ti-ai luat? Ca stii ca nu mai gasesti loc…”

Ma duc si cumpar. Spre deosebire de alte dati cand iau acceleratul direct pana la Rupea, acum fac o combinatie inedita de intercity luxos cu personal jegos, doar s-ajung mai devreme (terminam serviciul mai repede cu vreo 4 ore). Ajung si cumpar. Vin acasa seara multumita si colega mea de apartament imi spune ca s-ar putea sa nu prind personalul din cauza intarzierilor CFR din ultima vreme. Aveam 20 de min intre ele. Nici nu-i dau dreptate, nici nu o contrazic, insa refuz sa ma gandesc la o asa varianta. Adica eu plec mai devreme ca sa ajung tot cu intarziere? Nu, nu incape vorba.

Ma sui in tren. VIen controlul dupa o jumatate de ora. Zice: „Sa stiti ca nu veti prinde legatura, zilele astea am ajuns la BV tot pe la 4 jumate (in loc de fara 10).” Eu zic: Poate ne poate astepta personalul, vedem.”  Trece mai tarziu din nou pe-acolo si-mi spune: „mai sunt 2 pers ca dvs, sa vedem dupa munti cat are intarziere si sun sa vedem daca pot tine trenul, dar pentru 3 persoane doar nu cred.” Asteptam. Eu nu prea credeam ca se poate intampla asa ceva. Dar parca mi-era frica sa spun asta raspicat. Am dat vreo 2-3 telefoane sa vad daca nu e vreo cunostinta care se intorcea de la Bv in seara aceea. Era cineva care termina ceva mai tarziu. Cel putin o solutie aveam. Puteam incerca daca nu la acele microbuze Bv-Mures mereu pline, scumpe si in intarziere. Puteam sa merg la vreo cunostinta in Bv pana la urmatorul personal, peste 3 ore. Ajungeam cu o ora mai devreme ca daca as fi venit cu acceeratul de la Bucuresti, plecand cu 5 ore mai tarziu 🙂 Ideea e ca nu ramaneam acolo, solutii existau.

Trecusem de Predeal, trece controloarea si zice: „Am vorbit, nu pot tine trenul, sunteti doar 3 si de intarziat intarziem. Acuma sa vedem cat scoate pana la Bv.” Intre timp vorbisem si cu mama, care era singura careia avusesem curajul sa-i spun ca nu stiu de ce, dar eu simt ca prind personalul. Aveam o siguranta neasteptata. Calculez timpul: Mai aveam 20 de min pana in Bv. Nu mai stiam cat se face intre Predeal si Bv, dar ma gandeam ca oricum nu conteaza, eu il voi prinde. Cand am inceput sa vad blocurile, m-am imbracat si am iesit pe culoar, sa fiu gata. A! Uitasem sa va spun, controloarea mi-a spus si ca de obicei personalul meu pleaca de la linia 3, care avea peron comun cu ICul nostru. Explic celor de pe hol ca trebuie sa cobor prima si imi fac draguti loc. Ma-ntreaba: „Si la ce ora pleaca al dvs?” Zic: „La si 10”. Ei: „Nu-l prindeti. E si 7″. Si-atunci prind curaj si zic: ” Ia sa vedem!”

Oprim. Personalul astepta la linia de langa, peron comun. Alerg. Il prind. Urc. Zic: „Uraaaaaa!” si dau vreo 3 telefoane sa ma laud ca stiam eu ca-l prind! Dupa razboi, stiti voi vorba aceea. Plecam peste vreo 20 de min. O intreb pe noua controloare daca pe noi ne-au asteptat si-i multumesc. Zice: „Nuuu, ca ICul are mereu prioritate la plecarea din statie si mereu asteptam asa.”

Acum eu intreb: sa fie universul pe care l-am atras cu „simtirea” mea ca voi reusi sau ce altceva? Asta apropo de filmul „La vita e bella” pe care tocmai l-am vazut si in care e prezentat acest lucru. Aseara citeam si cartea „Secretul” care merge pe aceeasi idee. Eu stiu ca e adevarat ce tot zic ei acolo. Cateodata insa uite ca poti gasi si alte explicatii de genul: auzi ca trenul oricum pleaca in fiecare zi dupa IC… ;- )