Sentiment calduros

Da, sunt in parc. Mult mi-a mai luat pana am ajuns! Batea soarele asa frumos prin fereastra si primavara se arata sosita deja, dar ma gandeam: ei, tot bate vantul rece aici in Anglia, o fi frig daca stai afara. Si este, dar daca imi bag mainile in buzunare si stau cuminte la soare e atat de bineeee! Da, la noi vine primavara, deja am vazut ghiocei pe marginea drumurilor 🙂

In fine. Pe langa asta insa, tocmai am descoperit inca un lucru care mi-a incalzit sufletul. Si sa nu radeti de mine, ca pare simplu si la mintea cocosului, insa niciodata nu am vazut lucrurile atat de clar ca astazi: imi place sa cant si pot alege orice piese care imi plac, le pot invata si le pot canta in casa, in timpul liber. Nu stiu, ori parea prea simplu incat ma gandeam: cum sa cant prin casa, asa, de nebuna, cu piesa in fundal? Am corul, si gata, am activitate cantatoare. Daca nu planuiesc sa ajung solista intr-o trupa, ce folos; si-apoi, stiu ca vocea mea nu e destul de buna etc etc etc. Plus ca intr-adevar, cantand in cor nu puteam spune ca nu fac nimic pentru hobby-ul meu de a canta. Dar mi-am adus aminte in dupa amiaza asta cum era in primul an de facultate cand nu am prea iesit in oras, cum ascultam radioul foarte mult si cantaaaam, toata ziulica, le stiam pe toate pe de rost! Azi am cantat de vreo cateva ori „Little Green” a lui Joni Mitchell, ca sa o invat putin, cat sa o cant cu prietenul meu care ma poate acompania la chitara, si m-a izbit: cine zice ca nu pot face asta chiar mai des, fie ca sunt acompaniata, fie ca nu, pur si simplu, sa-mi petrec timpul incercand sa fac asta tot mai bine pentru ca am constatat in ultima vreme ca am o voce chiar buna (datorita lui Steph) si ca poate fi imbunatatita. Si-apoi, imi place sa cant la nebunieeeeee! Oare imi paruse un mod usor prostesc de a petrece timpul (auzi tu, sa canti prin casa)? Toata lumea parea sa aiba hobby-uri adevarate, nu de-astea 😛

Cateodata adevarul ne sta in fata si noi tot nu il vedem, ne tot uitam peste el, spunand: oare ce-o fi pentru mine, pentru ca la lucrurile astea care par ca-mi plac nu ma pricep asa ca lumea, e clar ca trebuie sa caut altceva. In loc sa muncesc sa devin mai buna la ce-mi place deja…

Moment frumos cu vocea mea

Azi a fost o zi minunata din punct de vedere muzical! Pai sa va zic:

De obicei sambata imi rezerv intotdeauna timp sa repet pentru repetitia de luni de la cor. Si de obicei dureaza vreo 2 ore sa repet cele aprox 25 de pagini pe care le am de invatat saptamanal si nu prea am rabdare sa-mi incalzesc vocea, asa ca-i dau inainte cu gandul sa termin cat mai repede. Si stiu ca nu e bine. Domnul Voicu Popescu ne spunea mereu la SOUND: asa cum canti cand te incalzesti, asa o sa canti si mai apoi. Pune efort si atentie sa scoti sunete de calitate la incalzire si iti vei pregati vocea frumos pentru mai tarziu! Ei, ieri am avut un interes deosebit sa pun mai multa atentie in acest proces de incalzire pentru ca saptamana asta, luni, la lectia de cantat pe care am avut-o (ca in fiecare saptamana) cu Steph, mi-au reusit toate mai bine, am descoperit noi moduri de a scoate sunetul si abia am asteptat sa vina repetitia de acasa ca sa-mi ascult vocea si sa incerc din nou cele descoperite. Si am incercat si a fost minunaaaaat!

Steph de obicei incearca sa-mi spuna tot felul de trucuri/metafore ca sa exprime cat mai bine senzatiile pe care le ai cand scoti sunetul cum trebuie si sigur ca unele prind la unii, altele la altii, dar cred ca ce mi-a spus ultima data a avut un efect mai mare decat toate celelalte si poate a si venit intr-un moment bun dupa pregatirea din alte saptamani. Nu stiu. Saptamanile trecute zicea ca trebuie sa simti ca undeva in zona burtii/pelvisului e motorul corpului, care lucreaza si-ti da forta ca sa scoti sunetele, cum tragi aer rece care se duce adanc, drept in jos spre picioare si scoti aer cald cand canti, ca la un cascat; sau mi-a mai zis sa ma gandesc la un tub de pasta de dinti pe care cu cat il strangi de mai de jos, cu atat are forta mai multa sa scoata pasta afara si multe altele. Ei, luni, vorbind despre cum nu trebuie sa schimb felul in care cant pe masura ce urc si cant note tot mai inalte, mi-a zis sa-mi imaginez ca tin o bila in gura si trebuie sa o rotesc intr-una undeva in gat, in fundul gurii, sa nu o las sa cada. Si a avut efect, pentru ca trebuie sa tii gatul rotund deschis in zona aia ca sa aiba loc bila si sunetul iese altfel, e ca si cand nu ai nici un stavilar in gatul care face unghiul de 90 de grade acolo.

Iar azi am incercat din nou, cu 2 cantece doar pentru mine si repetitiile cu ea si cu prietenul meu care canta la chitara, si planuim sa pregatim cantece pe care sa le putem canta impreuna. Asa ca acum invat Dido – All you want (alegerea lui Steph pentru mine si mi se potriveste super) si Joni Mitchell – River (unul care imi place mult dintre ce asculta prietenul meu). Am cumparat ieri un caiet de cantece, mare si mov, unde o sa scriu versurile de mana de acum incolo, si acordurile de chitara, sa le avem la indemana oricand. Nu am mai avut un caiet de cantece de acum 10 ani asa ca sunt foarte entuziasmata! Iar acum spre seara am fost in parcul mare de aici, unde nu era aproape nimeni; si e mare parcul asta, incat au vreo 3-4 terenuri de fotbal unele langa altele, marcate clar, pe langa alta zona mare verde unde de obicei merg stapanii cu caini. Ei, acum eram eu, pe toata campia aia mare, si am deschis gura sa cant sa vad cum se simte si a fost minunat! Si am cantat nene din toti plamanii si ma tot uitam in jur sa vad daca cineva din departare, de pe poteca, se uita spre mine, si nu se uita nimeni, asa ca-i dadeam mai departe. Cred ca am cantat un cantec de vreo 3 ori tot incercand sa-l imbunatatesc si sa vad daca pot sa-i cer diferite lucruri vocii mele si daca ma asculta. Partea de personalizare a interpretarii e cea mai grea, pentru ca am tendinta mereu sa cant asa cum am auzit ca e cantat originalul. Oricum, getting there! (O sa cant bine la un moment dat!)

PS. Intre timp am primit o carte cadou: The inner game of music (Jocul interior al muzicii) – Barry Green with Timothy Gallway. Am inceput sa o citesc si e foarte interesanta, bazata pe teoria „jocului interior” a lui Gallway, care a aplicat-o in tenis si in cateva alte sporturi parca, iar Green a adaptat-o la muzica, pentru ca poate fi aplicata in orice lucru pe care te straduiesti sa in inveti si sa-l faci bine. Iar ei spun ca pe langa jocul exterior (interpretatul muzicii in fata cuiva de exemplu) exista si un joc interior pe care il faci tu cu tine (starea ta interioara, emotia, piedicile pe care ti le pui etc). Iar aceste emotii/piedici iti pot diminua performanta totala pentru ca Performanta totala (P) = potentialul tau (p) – interferente (i) si el spune ca ar trebui sa lucram in primul rand la micsorarea interferentelor (i) ca sa crestem potentialul total (P), in loc sa lucram doar la cresterea potentialului nostru (p) si o sa vedem ca „p” creste pe masura ce „i” scade, oricum. Si, printre primele exercitii: (indemnul de a nu ne fi frica sa gresim) repeta o bucata muzicala care-ti place straduindu-te sa gresesti acele parti care stii ca sunt dificile, concentrandu-te sa gresesti. Si trebuie sa va spun ca nu gresesti chiar asa usor!

Ce as face cu 161.000.000 de lire

Am aflat azi ca un cuplu in varsta din Anglia a castigat recent la loto 161 de milioane de lire. Imensa suma, inimaginabila. Vreo 805 milioane de lei, noi. Adica cu vreo 4 zerouri mai mult in lei vechi. In fine, suma nu e importanta pentru ude vreau sa ajung acum.

Oamenii din jurul meu care vorbeau despre asta au inceput imediat sa se gandeasca ce ar face cu asa o suma mare si imediat au avut idei: ar da rudelor si prietenilor, ar face adaposturi pentru animalele care urmeaza a fi omorate, ar construi o casuta frumoasa pentru animalele lor de companie, si-ar cumpara o masina, etc. Eu, dupa vreo 5 minute, mi-am dat seama ca ar trebui sa nu mai tot stau deoparte in conversatii si sa ascult, ci sa-mi spun parerea. Dar spune daca ai ce. Pe loc am realizat ca nu am nici o idee. Si tot pe loc am realizat ca ar fi un exercitiu bun sa ma gandesc la asta, ar fi o ocazie sa ma gandesc cu adevarat ce vreau de la viata asta, ce m-ar face sa ma simt implinita. A devenit dureros de evident ca nu m-am prea gandit la asta in trecut si acum pare pacat. Pentru ca avem o singura viata de trait (pana la proba contrarie), si daca nu ne indreptam spre ce ne dorim, ce inseamna, ca plutim asa, in deriva? Cam da…

Asa ca fac acum exercitiul, cu voi odata, scriind. Daca as avea 161 de milioane de lire: cred ca mi-as cumpara o casa la munte, unde sa ma retrag in weekenduri. Si nu prea mai stiu… Mi-ar placea sa calatoresc in tarile a caror limba o vorbesc si as vorbi cu oamenii, si-as afla cum spun ei lucrurilor in limba vorbita, si mi-as face prieteni pretutindeni, cu care as pastra legatura, pastrand totodata si cunostintele de limba. Si mi-as lua haine frumoase, si tot felul de tenisi si balerini colorati potriviti cu multe tinute, si accesorii colorate! Si mi-as utila casa cu seturi frumoase de cratiti si instrumente utile in bucatarie si aparatura de calitate peste tot si mi-as face casa sa arate ca noua. Bine, asta dupa ce as da parintilor si prietenilor o suma inimaginabila chiar si pentru ei. Acum ma gandeam strict pentru mine. Dar sigur ca le-as da si lor. Parintii ar putea sa termine tot ce mai au de facut la casa si ar putea sa-si ia masina noua si sa mearga in concedii. Da! As putea sa-i trimit in cate un concediu pe an undeva. Si surorii mele i-as da sa-si cumpere ce are nevoie. Probabil ca as cumpara o casa in Bucuresti ca sa aiba unde sa stea fara sa mai plateasca chirie. Si as da bani si corului SOUND ramas in Bucuresti sa plece in turnee, si dupa ce prietenul meu si-ar deschide un studio de inregistrari as chema tot corul in Anglia si le-as plati cazare si mas si drum ca sa vina sa faca inregistrari, sa poata vinde CDuri! Dar le-as zice: fac asta pentru voi toti, dar mai ales pentru Voicu Popescu, si sa dea naiba sa nu fiti seriosi la repetitii si sa nu-l apreciati cum trebuie, ca va trimit acasa 😀 Bine, cred ca in general as oferi chiar eu prietenilor si oamenilor pe care ii apreciez mult cate ceva ce stiu ca si-ar dori, daca as sti. Dirijorului meu, Voicu Popescu, i-as lua cele mai bune pensule si materiale pentru pictat, pentru hobby-ul de care se va apuca dupa ce scapa de noi de la SOUND 🙂 If ever! Si preotului meu duhovnic din Bucuresti, parintele Gheorghe Holbea, i-as oferi o vacanta undeva, sau o suma de bani sa-si duca familia in vacanta si sa se odihneasca, ca prea munceste zi si noapte pentru ei si pentru noi toti, incat se tot imbolnaveste. Nu-mi vin acum idei despre ce isi doresc alti oameni dragi de-ai mei, dar le-as cam implini dorintele 🙂

Cred ca daca as face o investitie in ceva care mi-ar aduce o suma frumusica lunar, fara prea mare efort, as fi multumita. Iar cu restul as incerca sa-i fac pe alti oameni fericiti. Nu stiu, am asa o bucurie cand aduc bucurii altora!

Am facut acest exercitiu ca sa-mi aflu visul si drumul pe care ar trebui s-o apuc. Si ajung la concluzia ca visul meu se implineste cand visele altora se implinesc. Si e interesant, pentru ca acum imi dau seama ca am mai ajuns o data la concluzia asta: am vazut filmul „The Ultimate gift” acum ceva vreme, si acolo personajul principal a fost intrebat de o fetita care e visul lui. Si eu ma gandeam: ia sa te vad cum faci sa-ti afli visul! Iar el a zis: nu stiu, habar n-am, ca pana acum am cam lucrat la visele altora (sau ceva de genul acesta). Iar eu mi-am zis: no, ca nu m-ajuta de nicio culoare! Dar apoi, fetita i-a zis: poate asta e visul tau: sa-i ajuti pe altii sa-si implineasca visele lor! Si cam asa e si la mine. Ei, gata, exercitiu incheiat cu zambet, imi place concluzia. Si uite ca am idei, contrat asteptarilor.

Si iata-ma-s tot eu cea veche

🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂

Zambesc larg si ma simt atat de bine!

Contrar asteptarilor, nu am avut nevoie de nici macar o secunda sa ma obisnuiesc cu noua „eu”. Taia si tot taia din parul de pana azi, si povesteam de parca era una din datile trecute cand nicio schimbare majora nu era in plan. Si doar vedeam ca se scurteaza dar nu mi se parea nimic foarte diferit de cum ma stiu.

La un moment dat eram periuta la spate si deasupra urechilor, doar partea de sus era o periuta usor mai mare si dupa spalat statea nebun in toate directiile, suficient de frumos cat sa spun Stop acolo. Lidia a vrut sa incerce asta, o varianta usor mai „sigura”. Si tentatia a fost mare, pentru ca-mi statea super. Cred ca mi-era usor frica de asa un moment, in care urma sa am o frizura aproape de ceea ce-mi doream, si care sa ma faca sa nu merg pana la capat. Dar eram pregatita inca de dinainte sa ajung acolo sa nu plec fara periuta mea mult dorita. Tentatia a fost mare si mi-a luat vreo 2 minute de gandire. Si pana la urma am zis: Fa-l pe tot periuta!

Si-asa a facut, si mi-a placut; este o senzatie mult mai frumoasa decat cea de la frizura intermediara. E pur, e frumos, e simplu. E minunat! Nu am simtit ca-mi lipseste ceva nici macar o secunda, si desi suna ciudat, nu am simtit ca m-am schimbat in vreun fel, ca si cand nu m-as fi tuns deloc. Eram pregatita pentru alta senzatie, una noua, dar daca asta nu s-a intamplat inseamna ca schimbarea era deja in mine.

Sunt aceeasi Cata, frumoasa si libera, dar mai ales impacata cu ea insasi 🙂

Asta vreau sa fac

Maine ma tund periuta. De acum doua zile de cand m-am hotarat, simt o oarecare emotie, aproape frica. Un prieten m-a intrebat care simt ca e motivul si nu am stiut sa raspund. Tot ce stiam era ca eram foarte sigura ca vreau s-o fac.

Azi insa mi-am dat seama. Sunt foarte emotionata de intalnirea cu mine. Maine voi fi goala in fata fiintei mele si va trebui sa ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu forme mai placute sau mai neplacute, cu un cap mai perfect sau mai imperfect. Si sa ma iubesc, asa imperfecta cum sunt.

E asa o usurare de zece minute incoace de cand mi-am dat seama de unde vine acea uriasa emotie! De cativa ani sunt intr-un proces constient (si continuu) de dezvoltare personala, insa partea de acceptare a mea asa cum sunt a inceput din prima saptamana a lui ianuarie 2010. Atunci mi-am dat seama cate pleaca de aici: increderea in mine, lejeritatea in fata oamenilor, eliminarea inhibitiilor, acceptarea celor din jur etc. Atunci mi-am scris pe prima pagina a agendei proaspat incepute: Asta sunt eu si sunt absolut in regula! Si am lucrat pe partea aceasta incepand de atunci, purtand haine pe care inainte nu le purtam crezand ca ma dezavantajeaza (si nu voi place lumii), facand incet, incet, actiuni pe care voiam de mult sa le fac dar nu aveam curaj pentru ca cutare sau cutare (persoane importante din viata mea) nu erau de acord, in principiu, ascultandu-ma si urmandu-mi dorintele, chiar daca asta mi-ar fi adus dezaprobarea celor din jur. Ideea era nu sa le fac in ciuda, ci sa accept ideea ca cineva nu ma aproba si totusi sa actionez asa cum voiam.

Aceasta tunsoare imi place de mult timp. Imi inspira atata simplitate, deschidere, curatenie sufleteasca! Si tot n-am avut curaj pentru ca, ce credeti, pentru mine conta si sa ma asigure cineva ca imi va sta bine, ca lumea sa-mi aprobe decizia si sa fiu placuta in societate. Acum sunt gata sa accept si ca vor fi oameni care ma vor dezaproba, dar asta nu inseamna ca nu ma vor mai considera o persoana placuta. Acum sunt gata sa accept chiar si eu (daca va fi cazul) ca nu ma avantajeaza neaparat, dar sa fiu tunsa asa o vreme pentru ca-mi place tunsoarea.

Acum simt nevoia de aceasta tunsoare ca de aer.