Pianul a fost inventat pentru declaratii de dragoste

Sunt convinsă că pianul a fost inventat pentru a putea pune pe note sentimentul de dragoste. Sunetele sunt pure precum clipele de fericire alături de persoana iubită; plouă cu sunete, cad în cascadă, se preling în suflet şi se cuibăresc acolo cuminţi… şi te hrănesc…

Între timp a început să fie folosit şi pentru alte lucruri 🙂 Oricum, sună bestial. La fel ca şi chitara. Mă cucereşte oricând o piesă cântată cu aceste două instrumente. Zilele trecute (22 iun 2009) am avut un nou concert cu Valentin Radu la Salla Dalles. Divertisment american. Cel mai mult mi-a plăcut John Denver (e vals 🙂 ), curge, curge şi ţi se duce până-n călcâie, e frumos de tot!

De fiecare dată, Valentin Radu îşi varsă tot talentul în pianul puţin îmbătrânit al acestei săli şi oricât s-ar strădui, nu îi ies 2  piese la fel. Nouă ne place să spunem că varianta finală e întotdeauna cea din concert ;-)Dacă stai să asculţi pe unde a ajuns omul acesta, şi judeci puţin, începi să înţelegi cum stau lucrurile. De câteva concerte încoace continuă să dedice piesa „One moment in time” dirijorului nostru, Voicu Popescu, insistând pe aceste cuvinte. Mi-a trecut atunci prin cap că de fapt şi concertele noastre cu Valentin Radu sunt unice, sunt „One moment in time”! Avem onoarea de a cânta cu dânsul pe aceeaşi scenă şi de a trăi fiecare notă cu intensitatea-i specifică, mereu alta. Valentin Radu merită, ca orice muzician de calitate, să fie luat exact aşa cum este şi fiecare clipă petrecută alături de el să fie preţuită aşa cum se cuvine. La final, a fost de-ajuns să audă 2-3 voci întrebând: „Nu ne cântaţi ceva?” şi s-a pornit, nene. În câteva minute nu mai respira unul şi toţii ochii erau aţintiţi la mâinile sale care zburdau cu cea mai mare uşurinţă pe claviatură.

Dezamăgire

Aştept cu mare drag concertul de deseara şi mă simt atât de norocoasă că pot cânta! Invit întruna oameni în stânga şi-n dreapta şi, din păcate, nu insist, aproape că nici nu aştept răspunsul lor individual. Majoritatea ridică câte-o pereche de ochi deasupra monitorului iar eu las timidă, fluturaşi cu afişul concertului, spunând: „iată şi invitaţia la concertul nostru, cel despre care v-am scris vineri… „ şi vine întrebarea „ce concert…?!?”.

În general nu-mi place să conving oamenii de nimic. Iar acum am impresia că dacă mai rămân după ce le prezint evenimentul, lumea care nu poate sau căreia nu-i place acest stil muzical nu va şti cum să se scoată, ce să spună ca să nu mă supăr. Şi-atunci mă gândesc eu la ei şi îi scutesc. Plec imediat, cu gândul că cine vrea va veni, sau m-ar fi întrebat de cum m-ar fi văzut dacă mai aveau nelămuriri. Dar ştiu că e o tâmpenie. Poate unora nu le-ar fi greu s-o facă sau nici măcar nu s-ar sinchisi s-o facă. Bine că-mi fac eu probleme şi pentru alţii, hai că sunt tare de tot.

Oricum, greu se urneşte lumea. Unii nu vin pentru că soţii lor sunt de serviciu în seara asta, alţii nu vor veni dacă partenerul nu vine şi el, unii au mai auzit piesele astea şi de-asta nu mai vin, alţii au alt program, întotdeauna… Toate pot fi plauzibile, you never know. Îmi pare rău însă că un program în cuplu se face numai în doi, că nu poţi reasculta un acelaşi concert aşa cum faci cu un CD, că măcar o dată-ntr-un an nu te duci la concertul cuiva apropiat doar ca să vezi ce poate oferi şi-abia apoi să decizi că nu-ţi place.

Dar cel mai tare îmi pare rău că, deşi lumea se plânge-ntruna că au intrat într-o rutină de „adulţi”, că nu mai fac nimic după serviciu, că nu fac nimic să se recreeze şi te admiră că tu ai o activitate extra-, le oferi ocazia, la o oră convenabilă, gratis şi în centru (nemaivorbind de calitate) şi nu reuşesc să se mobilizeze. Uit de dezamăgire realizând cât de norocoasă sunt că pot cânta şi că am găsit SOUNDul pentru momentele mele de însufleţire. Deseară vom cânta frumos… şi vom mai avea parte de un moment unic cu Valentin Radu. Ne dă o energie extraordinară, ne aminteşte să fim atenţi la versuri… Ştiţi ce versuri frumoase au cântecele astea?

Iartă-mă, Oana

M-a impresionat Jurnalul Oanei Pellea. Nu l-am mai lăsat din mână de 2 zile de când l-am împrumutat. Azi am vrut să merg la lansare, să-mi cumpăr şi eu cartea şi să cer un autograf. Ar fi fost primul din viaţa mea. Şi l-aş fi cerut doar pentru că în această carte am găsit cu adevărat lucruri valoroase, esenţiale.

Am scris mai demult că mi-e dor de oameni calzi şi profunzi, de oameni înţelepţi. Am aflat acum că şi ei îi e dor. A mai scris şi că nu-i plac ochelarii de soare pentru că te împiedică să vezi ochii persoanei cu care vorbeşti. Cred acelaşi lucru: urăsc să vorbesc cu persoane cu ochelasi de soare la ochi. A scris multe altele, direct, firesc si simplu. Mă gândesc de 2 zile ce să-i spun când o să-i cer autograful, ca să-şi dea seama că nu i-l cer doar aşa, de formă.

Ideea e că urma să întârzii mult şi mă enerva ideea să nu fiu acolo de la început. Aşa că am renunţat. Nu am nici o scuză. Iartă-mă, Oana!

Summertime cu SOUND

Pregătiţi-vă pentru încă o tură de divertisment american şi voie bună lunea viitoare, 22 iunie 2009, la 7 seara, tot la Sala Dalles, aşa cum v-aţi obişnuit deja.

Invitat acelaşi unic Valentin Radu şi cântă… surpriză… acelaşi şi mai unic şi minunat (şi modest) cor SOUND!

INTRAREA ESTE LIBERA

Viaţa mea e un vals

Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, am plutit astăzi pe ritmuri de vals, cu un dansator profesionist, pe o scenă a unui festival, sub privirile a vreo 100 de oameni :-)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))).

Şi pluteaaaaaaaaaaaaaaaaaam, şi râdeam, şi lumea era a mea, mi se împlinise unul dintre cele mai arzătoare vise! „O, dar văd că vă descurcaţi!” Şi ne-nvârteam, habar nu am acum ce melodie era şi nici nu contează, tot ce ştiam e că nu fusesem mai fericită nicicând! Steluţele de pe dinţişorii mei străluceau în toată splendoarea în soare şi eram fericită. Apoi i-am tot privit, a urmat o oră de valsuri, când dansatorii perechi, când cu publicul venit la festival. Nu am avut parte de atâtea valsuri pe metru pătrat nicicând. Mă contopeam cu mişcările lor, eram un volan al unei rochii, eram voalul care se-nfăşoară în jurul perechii şi o mângâie, care se înalţă ca şi cum şi-ar lua zborul; ia uite, şi păsările cerului de deasupra cupolei Ateneului valsează. Să-mi fie dată aşa o bucurie atunci când mă aşteptam mai puţin…

După vreo jumătate de oră am mai cerut un vals, care mi-a fost refuzat 😦 Tristeţe mare; abia în drum spre casă am realizat că era unul dintre acele refuzuri pe care eu le tot cer să mi se-ntâmple ca să mă călesc şi să nu le mai pun la inimă. Nu-mi plăceau refuzurile. 🙂 Acum sunt fericită. Am avut parte de cea mai mare surpriză ever pentru că valsul e ritmul vieţii mele. E ceea ce-ndrăgesc mai mult şi mai mult şi ceea ce-mi doresc să trăiesc.

P.S. am rugat o americancă ce prinsese câteva fotografii: „Dă şi mieeeee!!!”. Să vedem. Şi da, dacă trimite, staţi liniştiţi, vă arăt şi vouă 😉

Later edit: Mi-au trimis un videocliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiip! Iata-l aici 🙂

Omul potrivit pentru tine

Mă frământa mult întrebarea asta în anii trecuţi. Până la urmă mă potolisem pentru că-mi dădusem seama că vei simţi, oricum, când va fi EL cel pentru tine. Atunci nu-ţi vei mai pune întrebări, atunci vei ŞTI pur si simplu. Zilele astea am auzit însă un răspuns mult mai clar la această întrebare.

Î: Cum ştii care e omul potrivit pentru tine?

R: Omul potrivit pentru tine este cel lângă care sufletul tău se odihneşte.

Lucruri de bază

Salutare din nou. Am realizat astăzi că dacă e să fi cunoscut până acum durerea unei boli, a fost numai în zone de importanţă extremă pentru corpul uman.

Mai întâi, au fost vreo 3 veri aproape la rând petrecute în pat, cu ambele picioare în ghips, 24/24 la orizontală. Şi ştiam că au înflorit în curte toate florile de care avea grijă bunica, şi avea săraca grijă să mi le aducă aşa, pe anotimpuri, şi-i era mai mare dragul să -mi învelesească camera cu ele. Cel mai frumos miroseau bujorii, mari, rotunzi şi roz. Toată lumea care venea să mă vadă admira grădina şi mie nu-mi venea să cred că e la 6-7 m de mine, dincolo de zid, şi eu nu pot să o văd. Nici pe geam nu puteam vedea mare lucru în afară de cerul bleu-gri. Şi-mi aduceam aminte toate dăţile când mă mai rugau ai mei să merg în oraş să cumpăr câte ceva şi mie-mi era lene. Atunci mi-am spus că nici nu ne dăm seama ce norocoşi suntem că avem picioare pe care putem umbla ca să vedem minunăţiile Pământului: şi nu mă refer numai la copaci, flori, cer şi păsări, ci şi la trotuarul sfânt pe care călcăm, la clădiri, la oameni, la orice. Acum nu-mi mai e lene, mă plimb, sunt tot pe drumuri, însă tot nu le preţuiesc destul pentru că nu fac gimnastică să le-ntreţin… incredibil dar adevărat.

Şi-acum gura: am fost la cumpărături astăzi şi am luat doar chestii moi: iaurt, lapte; şi mă uitam cu jind la cei din spatele meu care luaseră nu ştiu ce pâine neagră cu seminţe, crocantă, şi caşcaval şi roşii. Mmm, bune trebuie să mai fie şi cât de bine e să poţi mânca orice! Toate astea ar trebui să mă ambiţioneze să am grijă mai târziu de dinţii mei, de exemplu, să nu mănânc ciocolată seara fără să mă spăl pe dinţi după… (în paranteză, trebuie să vă împărtăşesc, ascult Tu nombre, a lui Luciano Pereyra; Doamne, frumos mai e valsul ăsta!)

Şi-un alt exemplu care susţine faptul că în viaţa asta  am de-a face numai cu lucruri importante, care contează cu adevărat, e faptul că era supărată într-o vreme că nu câştig niciodată la tombole sau la trageri la sorţi. Şi mi-era o ciudă fantastică. Apoi am realizat că eu am câştigat întotdeauna în situaţiile mai importante cum ar fi casa (n-am avut probleme să nu am unde să stau sau alte chestii grave), familia (am o familie de oameni frumoşi, cu bun simţ, cinstiţi şi buni la suflet), chiar şi sănătatea (sunt întreagă, toate-mi funcţionează), locul de muncă (am reuşit să găsesc fără zbateri mari, prin forţe proprii, pe domenii care mi se potriveau şi care m-au dezvoltat). Mai auzeam din când în când la alţii diverse probleme pe care nu aş fi ştiut să le rezolv şi care mi-ar fi dat adevărate bătăi de cap. Şi m-am mai potolit…

Despre muzică

În cazul în care nimeni nu s-a prins ce-mi place mie cel mai mult pe lumea asta, vă spun acum sus şi tare: MUZICA.

Muzica e cel mai de nădejde prieten al meu. E lucrul fără de care aş fi groaznic de tristă. Nu există stare a sufletului meu pe care să n-o ştie-ngâna. E un medicament în vremuri de tristeţe şi melancolie, de îngrijorare şi rugăciune, de alinare şi îmbrăţişare, de dragoste şi bucurie, de încântare şi frumuseţe. Tot ce-mi trebuie este un răgaz ca să mă pot aduna, un loc intim ca să mă pot manifesta şi muzică pentru a mângâia momentul aşa cum trebuie.

Mi-e dragă cum nu pot spune. O simt incredibil de puternic şi mi-e tare dor de ea în perioada asta!

Grijă

Hei, n-o să ghiciţi ce-am primit! Pentru că am tot discutat la serviciu cu gaşca mea de 4 inşi deştepţi şi buni la suflet că voi mânca mai mult chestii pasate după ce imi pun aparatul, m-am trezit astăzi că-mi aduce Roxa un borcănel de Mixed Fruits, papa de bebeluşi.

🙂 De ce alinare mai mare aş putea avea nevoie?

Mi-e teamă

E ora 14:00. E 10 iunie ora 14:00. Peste 2h voi avea aparatul dentar deja pus. Şi timp de un an şi jumătate voi fi Betty cea frumoasă. Şi dacă toate articolele mele de până acum erau scrise cu o fericire maximă, asta e scris cu emoţie maximă.

Parcă a venit prea repede. Dacă nu-mi schimbam medicul, l-aş fi pus abia peste vreo 3 luni. Şi eram împăcată cu ideea, doar eu am vrut, gata să înfrunt orice greutăţi. Numai că eu sunt în stare de asta, fără să mă plâng, după ce am apucat să mă pregătesc puţin înainte, să mă gândesc la cum va fi şi cât de bine voi rezista. Dar aşa… chiar dacă vestea a venit cum că îl voi pune mai repede, credeam că sunt gata pregătită; se pare însă că nu. Bine, per total da, sunt, şi vreau în continuare, doar că nu m-am pregătit pentru rezistenţa la durere, care a început aseară pentru că mi-am pus 2 implanturi pregătitoare. Stiu că va fi bine, că mă voi obişnui după o vreme şi nici nu am nevoie să-mi spună cineva că va fi bine… ştiu asta. Aş vrea doar să mă ţină cineva în braţe, fără să-mi spună nimic.

Şi-aş mai vrea să fiu la fel de curajoasă cum am fost la operaţiile din liceu.