Vreau să fiu fericită

Vreau să fiu fericită. Vreau să-mi fie bine. Vreau să fiu naibii-n stare să-mi dau voie asta. Vreau să renunţ la toţi piticii de pe creier cu care am crescut şi care mă opresc să-mi dau frâu liber sentimentelor şi să trăiesc aşa cum mi-ar plăcea.

Staţi liniştiţi, voi ţine în continuare drumul drept pentru că doar aşa mă simt bine. Cred însă că pot să le respect pe amândouă simultan. Stiţi, la început sunt lucruri mici la care renunţi pentru că „nu se face”, sau „ce-ar zice lumea” sau „nu e bine”. Dar ce înseamnă „nu e bine”? Cine zice? A, ei… Şi pentru cine nu e bine? A, cică pentru mine… Şi de unde ştiu ei că pentru mine nu e bine? Sunt ei în mine, au trecut ei prin suferinţele sau bucuriile mele, simt ei în locul meu? Simt ei la ce vibrez şi la ce mă întristez? Poate mie-mi place să trăiesc noaptea, să stau în cap când mănânc şi să port căciulă tot timpul anului. Cu ce drept vin ei să-mi spună că majoritatea lumii nu face aşa ceva? Eu nu sunt majoritatea lumii!

Nu de alta, dar îmi fac 1000 de gânduri legate de cum ar fi mai bine, mai sănătos, mai frumos, fără să termin fraza cum trebuie: cum ar fi mai bine, mai frumos şi mai sănătos pentru mine. Ei bine gata, va anunţ că de alaltăseară îmi opresc maşinăria gândurilor prea multe ori de câte ori o ia razna şi începe să fabuleze pe teme „dar dacă…” şi zic: „Stop, Cătă”, gândeşte-te la „aici şi acum”. O mână de oameni înţelepţi m-au convins zilele astea că cel mai important este să fim fericiţi, că pentru asta merită să luptăm în viaţă şi numai noi putem s-o facem. Dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim fericiţi pentru simplul motiv că o merităm.

Azi ajung la birou şi, întâmplător sau nu, îmi pică ochii pe un citat din „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt – „Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit”.

Bolzano, orasul in care m-as muta si maine

Se numeşte Bolzano şi este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată.

Se află în nord-estul Italiei şi e atât de verde încât nu am cuvinte să descriu energia pe care mi-o dădea când priveam în jur.

Cred că pentru mine ar fi oraşul perfect. Aduce puţin cu Braşovul pentru că din oraş, uitându-te în sus, vezi muntele. Doar că aici munţii sunt de vreo 3000 de m. E traversat de un pârâu (Talvera) şi un râu de munte (Isarco) care se-ntâlnesc la un moment dat cu bulbuci şi cascaduţe, seamănă cu Murul din Graz, pentru cine l-a văzut. Pe aici mai trece şi râul Adige, pe care însă nu am apucat să îl văd.

E un oraş jumătate italienesc, jumătate austriac şi poate de asta am găsit o combinaţie numai potrivită de ordine şi dezordine. Oricum, aerul austriac e foarte simţit în Centrul Vechi, unde toate magazinaşele par a fi austriece: micuţe şi îmbietoare, cochete şi simpatice. O mică diferenţă faţă de oraşele bilingve de la noi: austriecii vorbesc toţi italiana. În jur sunt câteva sate austriece, mici staţiuni montane, de zici că eşti în Heidi (ei, zici). Cel de mai jos se numeşte Sarentino:

Ce mi-a plăcut însă cel mai mult este verdele infinit de care eşti înconjurat: ai parte de un oraş în care se mişcă totuşi lucrurile, dar destul de mic încât să ai parte de linişte, verdeaţă şi peisaje superbe.

Atât de mulţi bolzanini fac sport că m-am întrebat serios ce fel de viaţă duc eu în Bucureşti. De dimineaţa de la 06:00 încep să facă mişcare şi slavă Domnului au unde: există un parc ce merge de-a lungul râurilor, dar ce parc, Doamne! Mare, mareeeee, cât China.

Au alei pentru plimbăreţi, locuri de joacă pentru copii, locuri speciale pentru câini, trasee speciale pentru biciclişti cât e parcul de mare şi nu numai: poţi ajunge cu bicileta până la Verona (150 km) fără să fii nevoit să mergi pe lângă maşini.

Cam aşa arată nişte zile de fericire pentru Cătă…