Incotro s-o apuc?

Lewis Caroll – Alice in Tara minunilor – Ajunsa la o rascruce de drumuri, Alice cere indicatii de drum de la pisica Cheshire:

“Imi poti spune, te rog pe unde sa o iau ?” intreba Alice. “Asta depinde in mare masura de unde vrei sa ajungi” raspunde pisica. “ Nu prea stiu unde vreau sa ajung” spuse fata. “ Atunci nu conteaza in ce directie o apuci” raspunse pisica.

Daca nu stii incotro mergi, orice drum te va duce intr-acolo. 

Lewis Caroll – Alice in Wonderland - One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree:

“Which road do I take?” she asked. “Where do you want to go?” was his response. “I don’t know”, Alice answered. “Then, said the cat, it doesn’t matter.”

If you don’t know where you’re going, any road will get you there.

Ne aniversam din nou, cu drag, pentru voi

Dragi si drage, saptamana viitoare ne aniversam Da, sunt 15 ani de cand s-a format SOUND-ul sub bagheta dirijorului Voicu Popescu. 1994. Atunci a inceput totul. O poveste frumoasa pe care as vrea sa v-o povestesc odata, insa mai am de adunat ceva informatii pana atunci despre cum s-a intamplat.

Eu sunt cu ei abia de 6 ani. Acum realizez. Eu inca ma credeam “mai  noua”.:-) Iar de vreo 10 ani Sound-ul colaboreaza si cu pianistul si dirijorul Valentin Radu, ajuns pe meleaguri americane de bun ce era – sau cum ii place lui sa glumeasca, a ajuns atat de departe pentru ca a avut media mica la repartitie, si-atunci l-au trimis foarte departe de Bucuresti, conform regulii. Impreuna cu maestrul Valentin Radu, Sound-ul incanta publicul de fiecare data cu un repertoriu specific american, ori de cate ori acesta revine la Bucuresti.

Acest concert aniversar il are din nou ca invitat. De data aceasta insa va prezentam un spectacol cu titlul “And all that Jazz”.

Va asteapta ritmuri de jazz si swing, si ca sa dau doar cateva exemple: And all that jazz – din filmul Chicago, It don’t mean a thing, Joshua fit the battle, Summertime, Puttin’ on the Ritz; nu uitam nici de antrenantele Back to the fifties, American dance party,  care au adus energie oricarui concert si v-au ridicat de pe scaun de fiecare data. Sa va asteptati si la doua dintre piesele noastre de suflet Bridge over troubled water si tributul adus lui John Denver.

Bineinteles, nu scapati fara un strop de muzica neaosa romaneasca, asa cum ne sade noua bine – si-n suflete, si-n urechile ascultatorilor nostri. Domnul profesor Voicu Popescu, dirijorul SOUNDului, se va stradui a aleaga ceva cat mai reprezentativ si deopotriva nou pentru voi.

Vor fi 2 concerte de fapt: unul pe 16 nov 2009, luni, la Sala mica a Palatului, la ora 18:00 – prima jumatate de concert veti asculta Corul de Copii Radio condus tot de maestrul Voicu Popescu cu spectacolul AMPRENTE, pentru ca in a adoua parte sa intrati pe ritmuri americane impreuna cu SOUNDul si Valentin Radu. Al doilea concert al SOUND-ului e And all that jazz, cel de marti, 17 nov 2009, ora 20:00, la Casa de Cultura a Studentilor care ne sprijina inca de la inceputuri, doar cu SOUND, Voicu Popescu si Valentin Radu.

Va asteptam cu mare, mare drag! Nu va sfiiti sa povestiti si altor tineri despre ce poate face un cor. Din experienta noastra va spunem sigur ca toti cei care au avut concertele SOUNDului ca prim contact cu muzica corala si-au declarat uimirea la final – nu se asteptau sa indrageasca stilul. Tinerii au nevoie si de astfel de muzica. In plus, ati vazut, noi suntem tineri si ne distram cantand: o fi ceva de capul ideii de cor atunci! Asa ca veniti cu mic cu mare…

Cu drag, pentru voi,

Prima experienta de televiziune

Dragii mei dragi, joi am fost pentru prima data intr-un platou de televiziune. Corul SOUND in care cant a fost invitat la Pro TV, la emisiunea Happy Hour, intr-o editie in memoria lui Ioan Luchian Mihalea

Nimic din graba si ritmul alert pe care mi le inchipuiam nu se regasea printre acele decoruri, cabluri, butoane, persoane. Destul de multe pe metru patrat, dar fiecare isi avea locul bine definit. Se luau si se mutau lucruri, oameni intrau si ieseau cu cate vreun scop. Dar calmitate.

Sala de repetitie/garderoba/de asteptare calduta, comoda, cu apa plata. Dragut din partea lor. Sotia lui Ioan Luchian Mihalea intra si ne intreaba ce mai facem. Probabil ne cunoaste de mai de mult. Zice ca a cantat si ea in cor 12 ani. Ma bucura. Iese. Aflu cine este. Zambesc pentru ca am cunoscut-o.

Ne pregatim incalzindu-ne vocile nu numai cu vocalize, ci si cu bancuri (ca de obicei) si povesti despre SONG. Ca pentru noi, asa, cantam si Memories (The way we were, Barbra Streissand). Se pare ca aranjamentul e al lui Mihalea. Ne iese bine: in ritmul acesta o vom prezenta in curand si publicului, pentru prima data. O chemam si pe Adina Mihalea sa ne asculte, dar probleme de organizare o scot din sala prea repede, inainte s-o terminam.

Proba de sunet. Prima intrare in studio. Prima uimire despre cata liniste e acolo, desi ma asteptam la pregatiri in priza, lume agitata etc. Cantam, suntem cronometrati si iar cantam. Amplasare microfoane. Iesim. Indraznesc s-o intreb pe o doamna draguta din organizare daca vom intra si noi la machiaj sau nu, sa stiu ce fac. “Normal”, zice. Si ma duce cu ea sa vorbeasca la machiaj. Revin peste 10 min, cand sunt luata imediat si mi se executa in 5 minute stilul natural. Fara sa-l cer. Are ochi buni domnisoara. In dreapta, Maruta, pe care nu-l observasem cand am intrat. Ma saluta el. Raspund politicos si-atat. Vorbea de zor cu cea care-l machia. E gata inaintea mea si pleaca, pe locul lui intrand Monica Columbeanu. La un moment dat intreb: “Rujul va fi putin mai spre maro, nu-i asa?” Mi se raspunde ca nu, ramane asa cum e acum. Monica ma asigura ca-mi sta foarte bine, sa-l las asa. D-ra care ma machia imi spune sa am incredere, stie ce face. Si plec multumita, privindu-ma de 50 de ori in oglinda in urmatoarele 60 de minute, inspectand si experimentand primul machiaj adevarat dintotdeauna.

Asteptam in continuare, c-asa-i in televiziune, vii cu mult timp inainte si astepti. Emisiunea incepe intre timp si ni se spune ca intram la prima pauza. Urmarim asa cum putem, prin hol, zgribuliti, emisiunea si primele intrebari puse sotiei si fiului lui Oanta. Culmea, nu am deloc emotii. Sau cel putin nu din alea cu tremurici. Domnul Voicu tine sa ne spuna sa ne simtim bine si sa fim in largul nostru, “asa ca la repetitie”, zice, “indiferent de ce se-ntampla si cine, ce va intreaba”. Dragul de el, e incredibil acest om. A lasat deoparte toate acele sfaturi izvorate din prea plinul experientelor sale si pe care altii s-ar fi grabit sa ni le dea fara ezitare, gen Nu faceti asta, sau aia…; nu ne-a ingradit cu nimic si a ales sa mearga direct la esenta: simtiti-va bine. Jos palaria, dom’ profesor!

Ne cheama. Pornim sa ne instalam in platou. Calmitate pe-acolo. Iar ma mir: fratilor, chiar nu se-agita nimeni? N-or fi multe de facut si de aranjat intr-o pauza? Fetele soliste din formatia emisiunii ies linistite spre cabinele lor, probabil, si se intorc peste 2 minute mancand cate un mar. Tot calme. Ne instalam. Sunt plasate si microfoanele strategic la guritele noastre. Mai facem o proba, incurajati fiind de Maruta: “Nu exersati?” Auzim la un moment dat o dna strigand: “Intram in 2 minute, gingle!” Ceva nu se intelege. Tipa din nou: “Intram cu gingle, ce, n-auziti?”. Tipa peste noi, formatiei Zero, parc-asa se numesc. Chiar nu mi s-a parut o atmosfera calda, de colegialitate acolo; nu, din contra. Putina comunicare. Acum m-am prins cine era tipul tuns zero care parea invitat atunci cand noi tot faceam probe de sunet, cel care vorbea foarte de sus, asa. Era din formatie. Trebuie ca lumea din televiziune nu e deloc sensibila la astfel de vorbe; e clar: caracterele sensibiloase nu au ce cauta pe-acolo. Si 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1… suntem in direct si Maruta incepe sa turuie cu sens. Nu aud nimic din ce spune in primele secunde, eram captivata de cele cateva monitoare in care aveam si noi ocazia sa vedem cum se vede acasa. Interviul cu Tomita a inceput imediat si m-am zarit in prim plan. Nu-mi venea sa cred. Si-mi placea ce vedeam, trebuie sa recunosc. Apoi, pentru ca Maruta a iesit in fata sa vorbeasca cu dirijorul nostru am avut la cine sa fiu atenta si nu mai stiam pe cine si ce au aratat. Nu i-a pomenit numele: Voicu Popescu. Abia a doua zi in reluare am vazut ca pe ecrane afisasera despre cine e vorba. Ei, si-apoi am cantat. Pe cuvand de onoare ca am si uitat unde eram. Parca atunci cand cantam si dl. Voicu ne dirijeaza suntem noi si el, atat. Comunicam, suntem ochi in ochi si simtim, traim, zambim si respiram deodata. Uitam de ce e-n jur. Gata. Am zis doua cantece frumoase, ne-am simtit bine. Aplauze din spatele camerelor, de undeva. Iesim ordonati. Zambim, a iesit onorabil.

Dl. Voicu e intr-adevar un om minunat. A fost calm si cald ca intotdeauna. Si-atunci, noi cum am putea fi altfel? A facut glume, ca-ntotdeauna. Ne-a facut sa radem. Ne-a lasat sa fim noi insine. Ne-am simtit bine, ca-ntotdeauna. Datorita lui.

Ai fi

Imi lipsesti ziua. Imi lipsesti si noaptea… Imi lipsesti cand dansez. Am putea pluti amandoi pe ritmuri de orice-de-dansat-in-doi si ne-am duuuuce, ne-am tot duce visand, uitand de toti si de toate. Am fi in lumea noastra. Si imi lipsesti cand respir. Ai putea fi aerul meu. Uau, cata forta as avea! As fi Captain Planet, cu adidasi Torsen cu tot. Haha… :-) Esti aproape real. Si-aproape ca te pot apuca. Dar nu esti inca. Ai fi si raza mea de soare. Ai fi si… tot. Unde esti?

Oameni care te inspira

L-am urmărit zilele acestea pe Benjamin Zander, dirijorul lui Boston Philharmonic Orchestra, un om incredibil de dăruit muzicii clasice şi oamenilor. Credinţa sa este că tuturor ne-ar plăcea această muzică dacă am avea ocazia să o cunoaştem mai de aproape, să ne-o prezinte cineva.

După primii 20 de ani de dirijat a avut o revelaţie: că el, ca dirijor, nu scoate un sunet pe scenă; că tot ceea ce publicul aude vine de la membrii orchestrei, pe care însă el îi conduce. El are datoria să-i ghideze atât de bine către ce vrea să obţină de la ei, încât rezultatul final să fie identic cu ceea ce ar dărui el însuşi oamenilor. A realizat că el e cel care are rolul de a găsi ce e mai bun în oamenii din orchestra sa şi de a-i face să dea ce au mai bun în ei (sau aşa cum spune el, „to awake the possibility in people”). În toate prezentările pe care le-am găsit cu el face apoi paralela între un dirijor şi un manager şi vorbeşte despre ce înseamnă Leadershipul, arta de a-i face pe oameni să creadă în tine şi să te urmeze.

L-am urmărit cu sufletul la gură şi cu ochii împăienjeniţi de somn, dar am rezistat pentru că m-au fascinat entuziasmul şi dragostea sa pentru oameni. De altfel, nu cred că există leader adevărat care să nu-i iubească pe oameni, să nu creadă în ei şi să nu fie entuziast.

Orice leader (şi nu numai) ar trebui să vadă aceste prezentări:

Lecţie cu pian şi lecţie despre leadership http://www.ted. com/talks/ lang/eng/ benjamin_ zander_on_ music_and_ passion.html)

Lecţie cu violoncel şi lecţie despre leadership (fie ca esti dirijor sau manager)  http://www.poptech. com/popcasts/ popcasts. aspx?lang=&viewcastid=211

Lecţie cu cvartet de coarde şi lecţie despre leadership, despre viaţă http://www.youtube. com/watch? v=-EYm1yoOhbQ

E multă pedagogie în tot ceea ce putem observa la el. Cu siguranţă putem găsi aceleaşi calităţi şi în profesorul nostru preferat din şcoală, şi în capul unei familii, şi într-un şef de la locul de muncă – dacă suntem norocoşi, sigur .

Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Benjamin în prof. Marilena Soporean, profesoara mea de franceză dintotdeauna, în prof. Liviu Begu, profesorul meu de statistică din facultate, în prof. Dorin Comşa, profesorul meu de fizică din liceu, în Valerie Delcourt, prima mea şefă de la Cofidis, în Bobby Abraham, un manager de RU din Genpact şi nu în ultimul rând în dl. Prof. Voicu Popescu, dirijorul corului SOUND în care cânt.

Benjamin Zander le aduce din când în când aminte studenţilor lui să se gândească la ce cântă şi să realizeze că o fac pentru public. La fel şi dirijorul nostru nu uită să ne reamintească mereu că ar fi frumos ca sensul cuvintelor pe care le cântăm să se citească şi pe feţele noastre, deci şi în suflet şi bineînţeles în sunet. E incredibil. De 15 ani dirijează Sound-ul, de o viaţă face muzică şi nici o clipă nu pierde din vedere acest lucru. Rămân ca trăsnită ori de câte ori îl aud şi mi-e ruşine că m-am pierdut pentru o vreme; apoi mă minunez din nou pentru cât de „prezent” e el! Doamne, cât de norocoasă sunt că de două ori pe săptămână am ocazia să petrec câteva ore cu un astfel de om!

Nu mai amana

“Orice ai vrea sa faci, nu mai zabovi nici o secunda. Timpul trece necrutator” Anonim

E atat de simplu si noi tot nu ne dam seama. Doar ni se intampla intr-una ca de anul nou sa exclamam cu uimire: „Mamaaaa, cand a mai trecut si anul asta?” Sau, de Paste, sa spunem: „Dar ce-a trecut timpul! Parca ieri a fost Craciunul”. Cand mi se-ntampla sa realizez asta, aproape sigur nu am trait cu adevarat in perioada asta de „inconstienta”. Ori am muncit prea mult la serviciu, ori am fost inglodata in o mie de ganduri si nu am mai fost atenta ca anotimpurile trec val-virtej pe langa mine.

De obicei din cauza acelui lucru in care ne pierdem cu lunile amanam mici dorinte, proiecte, idei, fapte care ne-ar face placere, gandindu-ne ca nu avem timp sa ne ocupam si de ele. Uitam ca in multe cazuri timpul trebuie doar sa ni-l facem. Am gasit fraza de inceput intr-o carte pe care o citesc acum „Gata cu scuzele! Traieste din plin!” a Alyssei Abbey (uimitor ce seamana titlul cu cel al cartii lui Dale Carnegie „Lasa-ti grijile, incepe sa traiesti!”). Ea ne incurajeaza sa nu ne mai jucam cu timpul si sa facem Domnului odata ceea ce ne dorim cu adevarat! Sa spunem fiintei pe care o admiram de ceva vreme ca o placem mult de tot, sa iesim in sfarsit cu familia 2 ore in parc, sa incepem cartea pe care am cumparat-o de ceva vreme de la librarie, sa stam pur si simplu 10 minute fara sa facem nimic, sa ne acordam efectiv timp, dupa nu stiu cata vreme. Si asta azi, nu mai e timp de amanat. Asta inseamna sa ne mai punem si pe noi pe primul loc, sa ne dam voie sa fim fericiti. Asta e prima conditie pentru ca apoi sa putem sa-i facem pe altii fericiti. Iar daca ne gandim bine, tocmai pentru fericirea altora ne dam de obicei pe noi la o parte…

De acum 7 ani de cand am auzit-o pentru prima data, nu pot uita nici o clipa versurile melodiei lui Ronan Keating – „If tomorrow never comes”.

Gandurile noastre

Gratie comentariului Laurei l-am descoperit in dimineata aceasta pe Jean-Yves Leloup, filozof, teolog si psiholog francez contemporan, trecut de la crestinismul oriental si catolic la cel ortodox in final, cu o mare deschidere insa catre celelalte spiritualitati: budism, hinduism, iudaism si islamism.

Va invit sa il descoperiti si voi in franceza, engleza si portugheza, pe site-ul sau: http://www.jeanyvesleloup.com/ .

In rubrica „Ginduri”, Jean-Yves Leloup a ales sa ne faca astazi atenti la puterea gindurilor noastre, la influenta lor asupra intregii zile si deci, asupra vietii. Redau mai jos textul sau in limba in care a fost scris la origine:

Une étincelle

Tout incendie
Commence par une étincelle
Celui qui brûle
Comme celui qui irradie
Celui qui nous éveille
Comme celui qui nous détruit
……
Veille à tes pensées
Elles éclairent
Comme elles obscurcissent le monde
……
Chaque matin
Cherche l’étincelle, l’éclair,
Qui allume en toi le jour…
Nous ne sommes pas nés seulement pour voir les choses
Mais pour voir le jour dans lequel nous apparaissent les choses
Beaucoup meurent sans avoir jamais « vu le jour »

Jean-Yves Leloup

Eu cu cine ma marit?

Dragi şi drage, găsit-am azi o replică genială, în acelaşi ton cu articolele despre Omul potrivit.

Zice-aşa: Căsătoreşte-te cu un bărbat/femeie cu care îţi place să stai de vorbă. Pe măsură ce vei îmbătrîni, îndemânarea de a face conversaţie va fi foarte importantă.

Omul potrivit pentru tine 2

Zâmbesc şi revin cu răspunsul nr. 2 pe care l-am descoperit astăzi la întrebarea: “De unde ştii care este omul potrivit pentru tine?” pe care am lansat-o acum ceva vreme. Acest răspuns vine din partea părintelui Savatie Baştovoi, în cartea cu  numele “A iubi înseamnă a ierta”, de la editura Cathisma, Bucureşti, 2006, pag. 104.

Î: “Când poţi să îţi dai seama că iubeşti pe cineva cu adevărat, că ai găsit persoana potrivită ca să-ţi întemeiezi o familie?”

R: “Când îl ierţi pentru toate, toate beteşugurile lui găseşti că sunt suportabile.”

Cu pletele în vânt

Vă povesteam zilele trecute că am prins mare drag de mersul pe jos. Daaaaaaaaaaaa, îmi place foarte mult, totul e să-mi placă şi ce văd în jur.

Mai nou, când am chef, cobor la aviatorilor şi vin pe jos pe lângă Bd. Aviatorilor şi parcul Kiseleff pe care îl îndrăgesc din ce în ce mai mult. Mă simt foarte norocoasă că îl am exact în drumul meu spre casă. Am descoperit acolo tot felul de zone amenajate pentru copii, un fel de mini sală de fitness în aer liber, un traseu cu obstacole, mese de şah şi de ping-pong, flori şi alee cochete cu băncuţe unde lumea citeşte câte o carte sau ziarul. Aici mă dau şi pe leagăn…

Însă traseul până în parc e incredibil pentru că nu e nimeni pe trotuar şi eu merg cu paşi mari, cu avânt, cu muzică în căşti, cu părul în vânt şi privesc în sus, spre copaci şi cer (azi melodia lui Joan Baez se potrivea cel mai mult cu starea mea). E minunaaaaat!