Sentiment calduros

Da, sunt in parc. Mult mi-a mai luat pana am ajuns! Batea soarele asa frumos prin fereastra si primavara se arata sosita deja, dar ma gandeam: ei, tot bate vantul rece aici in Anglia, o fi frig daca stai afara. Si este, dar daca imi bag mainile in buzunare si stau cuminte la soare e atat de bineeee! Da, la noi vine primavara, deja am vazut ghiocei pe marginea drumurilor 🙂

In fine. Pe langa asta insa, tocmai am descoperit inca un lucru care mi-a incalzit sufletul. Si sa nu radeti de mine, ca pare simplu si la mintea cocosului, insa niciodata nu am vazut lucrurile atat de clar ca astazi: imi place sa cant si pot alege orice piese care imi plac, le pot invata si le pot canta in casa, in timpul liber. Nu stiu, ori parea prea simplu incat ma gandeam: cum sa cant prin casa, asa, de nebuna, cu piesa in fundal? Am corul, si gata, am activitate cantatoare. Daca nu planuiesc sa ajung solista intr-o trupa, ce folos; si-apoi, stiu ca vocea mea nu e destul de buna etc etc etc. Plus ca intr-adevar, cantand in cor nu puteam spune ca nu fac nimic pentru hobby-ul meu de a canta. Dar mi-am adus aminte in dupa amiaza asta cum era in primul an de facultate cand nu am prea iesit in oras, cum ascultam radioul foarte mult si cantaaaam, toata ziulica, le stiam pe toate pe de rost! Azi am cantat de vreo cateva ori „Little Green” a lui Joni Mitchell, ca sa o invat putin, cat sa o cant cu prietenul meu care ma poate acompania la chitara, si m-a izbit: cine zice ca nu pot face asta chiar mai des, fie ca sunt acompaniata, fie ca nu, pur si simplu, sa-mi petrec timpul incercand sa fac asta tot mai bine pentru ca am constatat in ultima vreme ca am o voce chiar buna (datorita lui Steph) si ca poate fi imbunatatita. Si-apoi, imi place sa cant la nebunieeeeee! Oare imi paruse un mod usor prostesc de a petrece timpul (auzi tu, sa canti prin casa)? Toata lumea parea sa aiba hobby-uri adevarate, nu de-astea 😛

Cateodata adevarul ne sta in fata si noi tot nu il vedem, ne tot uitam peste el, spunand: oare ce-o fi pentru mine, pentru ca la lucrurile astea care par ca-mi plac nu ma pricep asa ca lumea, e clar ca trebuie sa caut altceva. In loc sa muncesc sa devin mai buna la ce-mi place deja…

Moment frumos cu vocea mea

Azi a fost o zi minunata din punct de vedere muzical! Pai sa va zic:

De obicei sambata imi rezerv intotdeauna timp sa repet pentru repetitia de luni de la cor. Si de obicei dureaza vreo 2 ore sa repet cele aprox 25 de pagini pe care le am de invatat saptamanal si nu prea am rabdare sa-mi incalzesc vocea, asa ca-i dau inainte cu gandul sa termin cat mai repede. Si stiu ca nu e bine. Domnul Voicu Popescu ne spunea mereu la SOUND: asa cum canti cand te incalzesti, asa o sa canti si mai apoi. Pune efort si atentie sa scoti sunete de calitate la incalzire si iti vei pregati vocea frumos pentru mai tarziu! Ei, ieri am avut un interes deosebit sa pun mai multa atentie in acest proces de incalzire pentru ca saptamana asta, luni, la lectia de cantat pe care am avut-o (ca in fiecare saptamana) cu Steph, mi-au reusit toate mai bine, am descoperit noi moduri de a scoate sunetul si abia am asteptat sa vina repetitia de acasa ca sa-mi ascult vocea si sa incerc din nou cele descoperite. Si am incercat si a fost minunaaaaat!

Steph de obicei incearca sa-mi spuna tot felul de trucuri/metafore ca sa exprime cat mai bine senzatiile pe care le ai cand scoti sunetul cum trebuie si sigur ca unele prind la unii, altele la altii, dar cred ca ce mi-a spus ultima data a avut un efect mai mare decat toate celelalte si poate a si venit intr-un moment bun dupa pregatirea din alte saptamani. Nu stiu. Saptamanile trecute zicea ca trebuie sa simti ca undeva in zona burtii/pelvisului e motorul corpului, care lucreaza si-ti da forta ca sa scoti sunetele, cum tragi aer rece care se duce adanc, drept in jos spre picioare si scoti aer cald cand canti, ca la un cascat; sau mi-a mai zis sa ma gandesc la un tub de pasta de dinti pe care cu cat il strangi de mai de jos, cu atat are forta mai multa sa scoata pasta afara si multe altele. Ei, luni, vorbind despre cum nu trebuie sa schimb felul in care cant pe masura ce urc si cant note tot mai inalte, mi-a zis sa-mi imaginez ca tin o bila in gura si trebuie sa o rotesc intr-una undeva in gat, in fundul gurii, sa nu o las sa cada. Si a avut efect, pentru ca trebuie sa tii gatul rotund deschis in zona aia ca sa aiba loc bila si sunetul iese altfel, e ca si cand nu ai nici un stavilar in gatul care face unghiul de 90 de grade acolo.

Iar azi am incercat din nou, cu 2 cantece doar pentru mine si repetitiile cu ea si cu prietenul meu care canta la chitara, si planuim sa pregatim cantece pe care sa le putem canta impreuna. Asa ca acum invat Dido – All you want (alegerea lui Steph pentru mine si mi se potriveste super) si Joni Mitchell – River (unul care imi place mult dintre ce asculta prietenul meu). Am cumparat ieri un caiet de cantece, mare si mov, unde o sa scriu versurile de mana de acum incolo, si acordurile de chitara, sa le avem la indemana oricand. Nu am mai avut un caiet de cantece de acum 10 ani asa ca sunt foarte entuziasmata! Iar acum spre seara am fost in parcul mare de aici, unde nu era aproape nimeni; si e mare parcul asta, incat au vreo 3-4 terenuri de fotbal unele langa altele, marcate clar, pe langa alta zona mare verde unde de obicei merg stapanii cu caini. Ei, acum eram eu, pe toata campia aia mare, si am deschis gura sa cant sa vad cum se simte si a fost minunat! Si am cantat nene din toti plamanii si ma tot uitam in jur sa vad daca cineva din departare, de pe poteca, se uita spre mine, si nu se uita nimeni, asa ca-i dadeam mai departe. Cred ca am cantat un cantec de vreo 3 ori tot incercand sa-l imbunatatesc si sa vad daca pot sa-i cer diferite lucruri vocii mele si daca ma asculta. Partea de personalizare a interpretarii e cea mai grea, pentru ca am tendinta mereu sa cant asa cum am auzit ca e cantat originalul. Oricum, getting there! (O sa cant bine la un moment dat!)

PS. Intre timp am primit o carte cadou: The inner game of music (Jocul interior al muzicii) – Barry Green with Timothy Gallway. Am inceput sa o citesc si e foarte interesanta, bazata pe teoria „jocului interior” a lui Gallway, care a aplicat-o in tenis si in cateva alte sporturi parca, iar Green a adaptat-o la muzica, pentru ca poate fi aplicata in orice lucru pe care te straduiesti sa in inveti si sa-l faci bine. Iar ei spun ca pe langa jocul exterior (interpretatul muzicii in fata cuiva de exemplu) exista si un joc interior pe care il faci tu cu tine (starea ta interioara, emotia, piedicile pe care ti le pui etc). Iar aceste emotii/piedici iti pot diminua performanta totala pentru ca Performanta totala (P) = potentialul tau (p) – interferente (i) si el spune ca ar trebui sa lucram in primul rand la micsorarea interferentelor (i) ca sa crestem potentialul total (P), in loc sa lucram doar la cresterea potentialului nostru (p) si o sa vedem ca „p” creste pe masura ce „i” scade, oricum. Si, printre primele exercitii: (indemnul de a nu ne fi frica sa gresim) repeta o bucata muzicala care-ti place straduindu-te sa gresesti acele parti care stii ca sunt dificile, concentrandu-te sa gresesti. Si trebuie sa va spun ca nu gresesti chiar asa usor!

Muzica zilei de 19 decembrie 1983

19 decembrie 1983. Ziua mea 🙂 Pentru ca am tot vazut zilele astea pe internet actiuni de genul: cautati care a fost piesa nr. 1 in saptamana in care v-ati nascut, m-am apucat sa caut si eu astazi 🙂

Rezultatul nr 1, in sapt de dupa 12 decembrie 1983 in UK: Flying Pickets – Only You – fredonam refrenul acum 10 ani, cand am pus chiar versuri romanesti pe el si l-am cantat profesorilor la terminarea liceului. Si e si cantec de dragoste in care refrenul vorbeste despre dragostea pentru cineva, un El/o Ea, pe care il/o vrei langa tine, despre cum ai nevoie de acel El/Ea ca sa-ti fie bine cu adevarat (All I needed was the love you gave, all I needed for another day, And all I ever knew, only you)

Ciudat cum mi se pare ca seman cu ce spune cantecul asta (si alte cateva cantece ale lunii, multe tot de dragoste). Mereu am avut senzatia ca nu am fost facuta sa fiu singura si ca totul ar fi mult mai bine daca as avea pe cineva. Si-mi plac cantecele de dragoste muuult, mult de tot. Prostie sau nu, asta sunt… 🙂

Sa fie corectitudinea gramaticala un talent?

Nu stiu daca a existat om mai intolerant ca mine la greselile de gramatica ale celor din jur. Am prins drag de mica de gramatica si am fost mereu buna la capitolul asta. Cumva mereu sunetele si cuvintele sunau „corect” sau „incorect si-mi placea nevoie mare sa ma joc cu ele, sa fac exercitii etc. Ajunsesem atat de perfectionista la acest capitol si atat am auzit profesori in jurul meu despre ce rusine e sa nu vorbesti limba materna corect incat ma tineam tare mandra ca vorbeam corect si eram atat de pretentioasa incat nici nu acceptam sa vorbesc (sa am in preajma) oameni care nu vorbeau/scriau corect. Ii consideram prosti. Inca ma lupt cu aceasta parere, insa de curand 2 intamplari m-au pus pe ganduri:
1. am predat putin matematica unui prieten lingvist care avea nevoie sa treaca un examen obligatoriu angajatilor intr-o banca (la fel de intolerant ca si mine la acest subiect), si-mi spunea: Cata, daca cifrele nu au o poveste, nu-mi spun nimic, mintea mea parca nu le intelege rostul si nu le tine minte regulile. Si-atunci mi-a venit o idee: oricat de mult m-am gandit ca folosirea corecta a  limbii materne e un minim care e de asteptat de la oricine, poate ca sunt oameni pentru care regulile gramaticale sau cuvintele in general nu reprezinta nimic fascinant, nu le „spun” nimic, si-atunci nu le „suna” si nu se prind cand e corect si cand nu.
2. vorbind cu prieteni englezi (unde stiti ca nu exista reguli de scriere si ei au mereu concursuri de scriere pe litere in scoli, ceea ce pentru mine, copil fiind, nu avea nici un sens, ca doar in romana mama se poate scrie doar „mama”, nu intelegeam unde e dificultatea) mi-au spus cum cunosc oameni care sunt inteligenti, putand sa-ti rezolve probleme de inginerie si multe altele de viata, dar care au avut mereu probleme cu scrisul in engleza. Deci nu e o problema de inteligenta cum am crezut eu.
Sa tina de talent si sa nu fie un lucru obligatoriu usor pentru toti? Hmm, inca mi-e greu sa accept asta, dar viata ma cam contrazice 😉

Pentru ce se organizeaza donatii la englezi

Dragii mei, azi am ramas absolut inmarmurita: am primit un anunt in firma ca ni se cere ajutorul pentru campania „copiii nevoiasi”, sa donam generos la activitatile/evenimentele pe care firma le organizeaza ca sa ne ofere prilejul sa donam. (In Anglia au obiceiul sa organizeze mici evenimente la care lumea doneaza bani pentru diverse scopuri caritabile: toata lumea duce prajituri la firma si cine vrea sa manance pune bani intr-o cutie inainte sa ia, sau se apuca si se catara pe un munte sau fac o plimbare noaptea de cativa kilometri pe jos si cer bani de la prieteni si rude si tot ce aduna doneaza unei case de copii, sau unei organizatii etc. Si nu sunt bani multi, lumea da de la cate o moneda de 1 lira pana la 5-10 lire, daca sunt prieteni.)

Pentru ce credeti ca vor strange cei de la mine de la serviciu: am primit un email cum ca vor organiza in curand o serie de evenimente la care vor strange bani pentru „Copiii nevoiasi” sau ma rog, e greu de tradus „children in need”, copii care au nevoie de ceva. Si ca exemplu, la final, probabil ca sa-i incurajeze pe angajati, au pus asa: „Atentie, aceasta este o cauza nobila, pentru ca la fiecare 22 de lire adunate 1 copil va beneficia de o sesiune de terapie la psiholog de 2 ore si fiecare 3 lire stranse vor ajuta un copil care care a fost luat in ras de colegi (bullying) la scoala sa mearga dupa amiaza la un club unde va fi ajutat sa treaca peste aceasta experienta neplacuta.”

Observ si in jur ca sunt multi oameni care merg la psiholog si sunt cazuti in depresie pentru diverse. De fapt, nu stii de ce, dar nu au nici o problema sa spuna ca au probleme cu nervii si fac terapie pentru asta. Angajatorii te lasa sa te duci din timpul de munca si te mai si platesc si nu au voie sa discrimineze sau sa favorizeze colegi care nu sunt depresivi, doar pentru motivul asta (in caz de promovari etc). Incearca sa fie cat mai neutri.

Nu stiu de ce o fi asa daramati, ca au o viata boiereasca. Cumpara mancare gata facuta si mananca jumatate din portie si arunca restul, zi de zi, isi cumpara ce au nevoie acum, azi, chiar daca peste o luna s-ar putea sa nu mai aiba nevoie sau sa aiba nevoie de altceva si atunci cumpara versiunea nr. 2, toata lumea are masina, ba chiar au 2 in familie si sufera daca pentru o vreme trebuie sa ia autobuzul. Unui coleg i s-a stricat masina si nu a avut 250 de lire s-o repare (in conditiile in care salariul minim e de 850 de lire in Anglia, iar el are aproape dublu si are familie, casatorit de vreo 20 de ani). Cum poti sa nu ai suma asta daca la un moment dat ai nevoie si sa trebuiasca sa astepti o luna, doua, pana pui deoparte. Dar ce-ai facut o viata intreaga? O fi si englezi care nu sunt asa poate, dar multi din cei pe care i-am intalnit asa sunt. Si se pare ca exista multi copii in scoli care-si bat joc de altii si-i ridiculizeaza (bullies) – corespondentul batausilor de la noi – insa la scara mult mai mare. Eu nu tin minte sa fi avut colegi care sa faca asta in Romania, la greu asa, iar aici cateodata se mai lasa si cu batai, dar mai mult batjocura. Si de-acolo depresia. Exista consilieri/terapeuti pentru orice aici.

Si toate astea de ce? Pentru ca isi permit. Statul englez are super grija de cetateni, chiar si cand nu merita. Nu ma mir ca nu sunt cersetori pe strazi. Englezii nu stiu ce inseamna „nevoia”. Cred ca totul li se cuvine: statul trebuie sa semnalizeze clar o groapa in asfalt si sa scrie: nu calcati, altfel e dat in judecata si persoana castiga daca calca in groapa, pentru ca nu scria: Nu calcati. Sunt invatati sa ceara mai mult decat ar merita. Toleranta e mare: pentru depresivi, pentru ingamfati, pentru transexuali, pentru toti. Ma rog, pe fata nu ti-ar spune nimeni nimic, dar toti gandesc ca esti idiot atunci cand esti.

Probabil ca si eu daca as fi trait in mediul asta as fi fost la fel. E usor sa-i judec acum, dar ei sunt produsul vietii pe care au avut-o. Asa cum eu sunt produsul vietii pe care am avut-o. Greu ma voi obisnui cu idea de a-mi mai face si mie placeri care sunt mai scumpe, chiar si cand voi avea bani. Si ma uit la ei cum risipesc in stanga si-n dreapta cum apuca, si tot se plang ca n-au si ca viata-i grea. Pai ia veniti, Doamne iarta-ma, o vreme in Romania si apoi sa discutam despre ce inseamna viata grea. Si mi se pare ca viata e nedreapta. Si cum eu am un puternic simt al dreptatii sufar teribil cand ma uit in jur. Si sunt cu un picior intr-o lume si cu unul intr-alta. Sunt avantaje si in Romania fata de Anglia si invers. Ar fi buna o lume de mijloc 🙂 Azi sunt amarata insa ca lucrurile sunt asa cum sunt 😦 Si uite si la mine ocupatie, n-am alt lucru mai bun de facut… 😀

La noi „copiii nevoiasi” ar avea nevoie de un acoperis deasupra capului, mancare pe masa, haine si posibilitatea sa mearga la scoala. Auzi tu, ore la psiholog si terapie…

Actualizare la articolul anterior

Cred ca am o explicatie referitoare la „de ce folosesc englezii atatea foarte politicoase”, care pentru un roman par exagerat de politicoase? Cred ca m-am prins. Stiti ca ei nu au forma „Dvs”. Ei zic „You” si pentru „tu” si pentru „Dvs”. Si-atunci, nu faci diferenta intre ele. Si pentru ca le place sa fie politicosi, ca sa sune politicos, trebuie sa foloseasca alte cuvinte. Toate cuvintele lor politicoase sunt de fapt, in graiul nostru, echivalente cu adresarea cu „Dvs”. Asa cel putin mi-e mai usor mie sa ma adaptez 🙂

Of, englezii astia cu limba lor cu tot!

In seara asta sunt foarte suparata si frustrata de toate diferentele dintre lb romana si engleza 😦 😦 😦

Pot si zambi 🙂 Dar doar sa va zic: Domne, au astia o limba moale si atat de rugatoare la toti si la toate! N-ar jigni pe nimeni, de-asta o fac. Scopul e bun, si functioneaza cu oameni care au ceva bun simt in ei Ba chiar, daca-ti fac observatie, in loc sa te simti jignit, te simti si mai vinovat, pentru ca o fac atat de frumos si se dau pe ei de vina intai, incat iti dai seama imediat ca nu au fost ei, ci tu.

Exemplu: stateam cu cineva si ne holbam la nu stiu pe un raft in supermarket si nu ne decideam. SI o englezoaica spune, gentil, ma sczati, as putea sa iau ceva de pe raft? bineinteles ca nne-am dat la o parte rusinati putin ca blocam tot raftul fara sa ne dam seama. S-a sucit pe o parte, aproape lipita de raft, sa ajunga, chiar daca noi ne daduseram la o parte, a luat repede ce a vrut, de parca ea ne deranja pe noi, si nu invers, si a mai zis o data: va rog sa ma scuzati! Incredibil. In Romania eu cred ca as fi spus un Pardon pe un ton care sa dea de inteles ca blocheaza raftul si nu ar trebui sa o faca.

Sigur ca aspectul asta are si o parte negativa (asa, ca sa nu fim numai noi romanii si eu de vina). E greu sa intelegi de la ei cum arata o situatie cu adevarat, mereu o sa ai impresia ca arata mai bine decat este de fapt si e greu sa intelegi de la ei concret unde bat (tocmai ca o iau asa pe ocolite si cu frumosul). Dar in fine, acum vreau sa vorbesc mai mult despre partea lor buna, si a mea rea. Pentru ca o parte vine de la a fi roman si posibilitatile limbii, si alta si mai mare vine de la mine.

Hai sa vedem Limba: mi-aduc aminte inca de cand faceam meditatii cu francezul acela, cum m-a intrebat: voi cum traduceti: nous devons? Trebuie. SI cum traduceti: Il faut que nous…. Trebuie. Pai cum, ca una e mai blanda, iar cealalta e un ordin. SI Trebuie suna mai mult a traducere pentru Il faut decat pentru nous devons. SI ma intrebaa: voi nu faceti ceva decat daca trebuie? Daca vi se ordona sau e obligatoriu? SI cred ca are dreptate: daca cineva (seful) spune trebuie sa facem asta, o iei de buna, nu neaparat ca ordin, dar ca ceva ce trebuie indeplinit. Nu avem alt verb. El in franceza ar spune: nous devons faire ca et ca, si numai daca treaba nu e facuta ar incepe cu : il faut faire ca et ca. Noi in romana nu spunem niciodata echipei: Ar fi frumos/bine sa facem asta. Spui: trebuie sa facem asta si ailalta. Cred ca noi sesizam din ton cat de mult chiar trebuie sau intrebam. Deci Trebuie nu suna asa categoric in urechile noastre cum suna pentru ei. E loc de nuante la noi 🙂 Ei, si din acest punct de vedere, desi nu am studiat limba niciodata, s-ar putea sa avem niste limitari ale limbii, la cuvinte mai dure/directe decat moi/diplomate. Stiu ca am dat exemplul cu franceza, dar englezii au chiar mai multe verbe pentru asta: need (trebuie cu sens de e nevoie de), have to (trebuie), must (trebuie cu sens de obligatoriu), si chiar we want (vrem), it is required to (ni se cere sa) si poate chiar mai multe. Iar din punctul acesta de vedere, noi suntem vazuti ca brutali, agresivi, nepoliticosi chiar. Prin noi pot include si alte popoare care misuna pe-aici: polonezi, rusi. Nu stiu cum e limba lor, dar si din tonul vocii noi si ei nu suntem la fel de rugatori si blanzi ca englezii.

De exemplu, cand ma suna cineva la serviciu cu o pb de calculator si trebuie sa-l ghidez ce sa faca, unde sa dea click etc, mie-mi vine sa zic: Dati click pe X, apasati pe Y, scrieti parola, dati Next etc. UN englez zice asa: Ati putea sa dati click pe X? Puteti sa va scrieti parola in acel camp? Si mai adauga la final si „for me?” mot-a-mot tradus ar fi „pentru mine”, cu alte cuvinte, „la rugamintea mea”. Auzi, Ati putea sa dati clic pe X? Pai cum adica „ati putea?” normal ca puteti si vreti, ca doar de-aia ati suant la helpdesk sa primiti o solutie, sa fiti indrumati cu niste asi de urmat. Normal ca vreti deja. Ca puteti nici nu se pune problema, in romana inseamna daca sunteti capabil sa apasati pe buton, si normal ca sunteti. Mi-am dat seama ca in comparatie cu coelgii mei, replicile mele suna ca niste ordine in limba engleza. Dar pe de o parte, asa imi vine (inca) natural, si mi-e greu sa ma obisnuiesc pentru ca in mintea mea e irelevant sa intreb daca „vreti sa dati click pe”….

Si-apoi, imaginati-va ca pe mine si in Romania unii oameni ma considerau mai directa si brutala decat multi. Imaginati-va cum trebuie sa par pentru un englez atunci! Haha! Nu stiu daca sa plang sau sa rad. E o problema serioasa. Stiu ca mi-ar sta bine daca mi-as inmuia putin firea si cuvintele. Dar ar trebui sa vad logica din cuvinte, ca sa le pot folosi si adopta. Poate ca nu e o logica, e doar… comportament mai frumos. Sau nu stiu. Cert e ca nu puteam primi o pedeapsa/provocare mai mare decat sa ajung in tara politetii exagerate 🙂

Vreau sa mai indrept putin din firea mea care judeca repede oamenii si e putin toleranta. Asta pot invata de la ei. Pentru ca folosind cuvinte mai blande, ei de fapt descriu situatia mai mult decat se refera la ce nu a facut bine o persoana, deci nu ataca si oamenii nu se simt jigniti. Adica, seful, in loc sa-ti spuna: Nu vreau sa te mai vad intarziind in fiecare zi, cum o sa faci? o sa-ti spuna: Am nevoie ca toti oamenii din echipa sa fie aici in fiecare dimineata la ora fixa. Pot conta pe tine de acum inainte?

Doamne, greu mai e!

Calatoriti, calatoriti

Mi-e foarte drag sa cunosc oameni si locuri noi. Oricand 🙂 Acum, ca am si experimentat traitul pentru o vreme in alta tara, constat cat de diferite pot fi culturile tarilor din lumea asta! Ba mai mult, descopar ca exista motive perfect valide pentru care alte popoare reactioneaza intr-un fel sau altul, desi la o prima vedere, oricat ma straduiam, nu gaseam vreo scuza pentru care ar face-o.

Un exemplu: in Anglia, daca cineva se chinuie sa faca ceva si nu reuseste, nimeni nu sare sa-l ajute pana nu renunta el sau cere ajutorul. Daca ar face-o (ca in Romania), e ca si cum i-ar spune: Bai, vad ca nu esti in stare, vin eu sa rezolv problema). La noi esti vazut ca lipsit de respect daca nu sari sa ajuti. Asa ca iata, 2 cazuri la poluri opuse, cu actiuni total diferite,  dar cu motive perfect valide si cu acelasi scop: dorinta de a actiona bine.

Si au mai fost diverse momente care m-au lasat cu gura cascata si care ma fac sa trag doua concluzii:

– se invata enorm de mult din calatorii (si de-aia vazic, daca faceti numai cateva lucruri in viata asta, calatoriile sa fie unul dintre ele, aduc mare, mare experienta de viata)

– nimeni si nimic nu ar trebui judecat cu asprime din prima, fara a afla intai daca exista vreo explicatie. Eu sunt un judecator foarte dur, trebuie sa recunosc, si toate aceste exemple au fost ca niste palme la fel de dure pentru mine (si chiar sunt unul din oamenii care sunt in stare sa gaseasca o gramada de posibile scuze pentru comportamentul cuiva, eu credeam ca sunt foarte tare haha :-))

Si mai e ceva: aproape ca nu-mi mai vine nici sa zic despre lucruri/actiuni/obiceiuri ca sunt definitiv bune sau rele. Ceea ce observ intr-una e ca fiecare loc de pe pamantul asta si-a dezvoltat obiceiuri care corespund cu mediul/viata de acolo, si sunt bune pentru locul respectiv, fiind probabil rele pentru alte locuri.

Incerc sa-mi amintesc lucrurile astea tot mai des si sa nu mai judec oamenii, fir-ar sa fie! Ca-i greu al naibii!

In sfarsit acasa

Dupa 3 luni de Anglia, am fost intr-o prima scurta vizita acasa. Acum, la sfarsitul calatoriei, scriu un articol cu titlul asta, dupa ce am auzit de-a lungul acestor calatorii replica asta de mai multe ori.

Probabil ca romanii care citesc randurile astea inteleg ca acasa inseamna Romania, iar englezii, daca ar citi, ar crede ca spun asta la intoarcere. Iata cum stau lucrurile de fapt. Pentru mine, „acasa” inseamna „acolo unde mi-e bine”.

Eu mi-am facut universul meu si in Bucuresti si acolo era tot „acasa”. Ceva din „acasa” e in Rupea, cred ca cel mai mult din ceea ce inseamna „romaneste” e acolo: peisaje, oameni, obiceiuri (nunti si baluri :D), munca campului. Ceva din „acasa” e si in Bucuresti, care reprezenta lumea mare, unde poti fi anonim daca vrei, vazandu-ti de drum in liniste, si-apoi sunt nenumaratele genuri de activitati pe care ti le ofera. Ceva din acasa e si in Anglia, unde poti fi oricine, poti lucra orice, poti purta orice, poti avea ce hobbyuri vrei, iar valoarea ta ca persoana e mai putin judecata (deloc intre oamenii pe care ii cunosc deja).

Ei, si sunt momente diferite cand am nevoie de fiecare din aceste lucruri. Am invatat sa traiesc fara unele iar fara altele imi e mai greu. Ce sa-i faci 🙂

Scrisoare pentru corul meu

Dragii mei colegi coristi,

Mi s-a facut un dor de voi astazi… Am ascultat pe net din intamplare un cor invitat la unul din evenimentele din Bucuresti si instant mi-a zburat gandul la voi! Am intrat pe Facebook sa vad ce video-uri sunt puse pe pagina de profil a SOUNDului si am gasit mai multe, dar mai ales pe acesta, de la ultimul Craciun petrecut impreuna. Cred ca surprinde bine cam tot ce ne caracterizeaza:

https://www.facebook.com/#!/video/video.php?v=485554518233

Doamne, cat sunteti de frumosi, si buni, si minunati! Frumos colectiv a format si slefuit Voicu Popescu! Si ce comentarii frumoase a presarat Ileana pe ici pe colo printre cantece, exact in spiritul nostru. Ceea am (re)vazut a fost un cor de oameni ce clar, canta de pura placere a cantatului, dar a cantatului in spiritul acestui cor: si cald, si de dor, si de dragoste, si de dans, si zbuciumat si petrecaret, si de rugaciune si smerenie, si de joc si voie buna, si de virtuozitate si de eleganta. Pentru sufletul meu, eu as mai adauga si: romaneste si nebuneste. SOUNDul e un mix de lucruri frumoase cum rar intalnesti! Mi-e greu sa cred ca voi gasi aici un cor ca voi, atat de complex, variat, serios si zapacit in acelasi timp. Bine, hai sa recunosc, sunteti unici 😀 Si stiu ca nu ar trebui sa cer de la Anglia ceva asemanator ;-), probabil pot gasi altceva frumos, din alte puncte de vedere. Dar ce ma fac daca eu exact de ceva ca voi am nevoie? Pffff, nu stiu…

Am sondat putin terenul inainte sa ma mut si se pare ca am de ales intre 2 feluri de coruri, dupa cum mi-a fost prezentat: serioase, care canta numai Alelui si Ave Marii, coruri de catedrala, sau haioase, care canta numai gospeluri. Merita sondat mai departe si inca nu am facut-o, urmeaza acum din toamna. Insa tare mi-e teama ca eu asa sunt: ori cant ca lumea, frumos, si de toate, ori gasesc altceva! M-ati invatat pretentioasa 🙂 Ma uit si ascult la Tomita cum canta el frumos asa, si cu patima, spre sfarsitul videoclipului… Ah! Oameni frumosi ce sunteti! Mi-e dor de voi! Nu mai vorbesc de ce emotii am cand ascult White Christmas, cum imi dau lacrimile pe Irish Blessing si cum incerc sa-mi potolesc dorul pe Cantec de dor.

In continuare cred ca Voicu Popescu & corul SOUND e unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au intamplat si care mi se vor intampla vreodata. Sa va tina Dumnezeu sanatosi si la fel de frumosi in continuare, cu aceeasi pofta de viata ca intotdeauna si sa primiti bani muuuuuulti, multi, sa puteti pleca in toate turneele din lume, ca meritati! Si sa ma tina si pe mine Dumnezeu sanatoasa, sa va pot urma peste tot, macar sa va ascult din sala, daca nu sa mai si cant cu voi o data 🙂

A voastra, Cata.