Sa fie corectitudinea gramaticala un talent?

Nu stiu daca a existat om mai intolerant ca mine la greselile de gramatica ale celor din jur. Am prins drag de mica de gramatica si am fost mereu buna la capitolul asta. Cumva mereu sunetele si cuvintele sunau „corect” sau „incorect si-mi placea nevoie mare sa ma joc cu ele, sa fac exercitii etc. Ajunsesem atat de perfectionista la acest capitol si atat am auzit profesori in jurul meu despre ce rusine e sa nu vorbesti limba materna corect incat ma tineam tare mandra ca vorbeam corect si eram atat de pretentioasa incat nici nu acceptam sa vorbesc (sa am in preajma) oameni care nu vorbeau/scriau corect. Ii consideram prosti. Inca ma lupt cu aceasta parere, insa de curand 2 intamplari m-au pus pe ganduri:
1. am predat putin matematica unui prieten lingvist care avea nevoie sa treaca un examen obligatoriu angajatilor intr-o banca (la fel de intolerant ca si mine la acest subiect), si-mi spunea: Cata, daca cifrele nu au o poveste, nu-mi spun nimic, mintea mea parca nu le intelege rostul si nu le tine minte regulile. Si-atunci mi-a venit o idee: oricat de mult m-am gandit ca folosirea corecta a  limbii materne e un minim care e de asteptat de la oricine, poate ca sunt oameni pentru care regulile gramaticale sau cuvintele in general nu reprezinta nimic fascinant, nu le „spun” nimic, si-atunci nu le „suna” si nu se prind cand e corect si cand nu.
2. vorbind cu prieteni englezi (unde stiti ca nu exista reguli de scriere si ei au mereu concursuri de scriere pe litere in scoli, ceea ce pentru mine, copil fiind, nu avea nici un sens, ca doar in romana mama se poate scrie doar „mama”, nu intelegeam unde e dificultatea) mi-au spus cum cunosc oameni care sunt inteligenti, putand sa-ti rezolve probleme de inginerie si multe altele de viata, dar care au avut mereu probleme cu scrisul in engleza. Deci nu e o problema de inteligenta cum am crezut eu.
Sa tina de talent si sa nu fie un lucru obligatoriu usor pentru toti? Hmm, inca mi-e greu sa accept asta, dar viata ma cam contrazice 😉