Prima experienta de televiziune

Dragii mei dragi, joi am fost pentru prima data intr-un platou de televiziune. Corul SOUND in care cant a fost invitat la Pro TV, la emisiunea Happy Hour, intr-o editie in memoria lui Ioan Luchian Mihalea 🙂

Nimic din graba si ritmul alert pe care mi le inchipuiam nu se regasea printre acele decoruri, cabluri, butoane, persoane. Destul de multe pe metru patrat, dar fiecare isi avea locul bine definit. Se luau si se mutau lucruri, oameni intrau si ieseau cu cate vreun scop. Dar calmitate.

Sala de repetitie/garderoba/de asteptare calduta, comoda, cu apa plata. Dragut din partea lor. Sotia lui Ioan Luchian Mihalea intra si ne intreaba ce mai facem. Probabil ne cunoaste de mai de mult. Zice ca a cantat si ea in cor 12 ani. Ma bucura. Iese. Aflu cine este. Zambesc pentru ca am cunoscut-o.

Ne pregatim incalzindu-ne vocile nu numai cu vocalize, ci si cu bancuri (ca de obicei) si povesti despre SONG. Ca pentru noi, asa, cantam si Memories (The way we were, Barbra Streissand). Se pare ca aranjamentul e al lui Mihalea. Ne iese bine: in ritmul acesta o vom prezenta in curand si publicului, pentru prima data. O chemam si pe Adina Mihalea sa ne asculte, dar probleme de organizare o scot din sala prea repede, inainte s-o terminam.

Proba de sunet. Prima intrare in studio. Prima uimire despre cata liniste e acolo, desi ma asteptam la pregatiri in priza, lume agitata etc. Cantam, suntem cronometrati si iar cantam. Amplasare microfoane. Iesim. Indraznesc s-o intreb pe o doamna draguta din organizare daca vom intra si noi la machiaj sau nu, sa stiu ce fac. „Normal”, zice. Si ma duce cu ea sa vorbeasca la machiaj. Revin peste 10 min, cand sunt luata imediat si mi se executa in 5 minute stilul natural. Fara sa-l cer. Are ochi buni domnisoara. 🙂 In dreapta, Maruta, pe care nu-l observasem cand am intrat. Ma saluta el. Raspund politicos si-atat. Vorbea de zor cu cea care-l machia. E gata inaintea mea si pleaca, pe locul lui intrand Monica Columbeanu. La un moment dat intreb: „Rujul va fi putin mai spre maro, nu-i asa?” Mi se raspunde ca nu, ramane asa cum e acum. Monica ma asigura ca-mi sta foarte bine, sa-l las asa. D-ra care ma machia imi spune sa am incredere, stie ce face. Si plec multumita, privindu-ma de 50 de ori in oglinda in urmatoarele 60 de minute, inspectand si experimentand primul machiaj adevarat dintotdeauna.

Asteptam in continuare, c-asa-i in televiziune, vii cu mult timp inainte si astepti. Emisiunea incepe intre timp si ni se spune ca intram la prima pauza. Urmarim asa cum putem, prin hol, zgribuliti, emisiunea si primele intrebari puse sotiei si fiului lui Oanta. Culmea, nu am deloc emotii. Sau cel putin nu din alea cu tremurici. Domnul Voicu tine sa ne spuna sa ne simtim bine si sa fim in largul nostru, „asa ca la repetitie”, zice, „indiferent de ce se-ntampla si cine, ce va intreaba”. Dragul de el, e incredibil acest om. A lasat deoparte toate acele sfaturi izvorate din prea plinul experientelor sale si pe care altii s-ar fi grabit sa ni le dea fara ezitare, gen Nu faceti asta, sau aia…; nu ne-a ingradit cu nimic si a ales sa mearga direct la esenta: simtiti-va bine. Jos palaria, dom’ profesor!

Ne cheama. Pornim sa ne instalam in platou. Calmitate pe-acolo. Iar ma mir: fratilor, chiar nu se-agita nimeni? N-or fi multe de facut si de aranjat intr-o pauza? Fetele soliste din formatia emisiunii ies linistite spre cabinele lor, probabil, si se intorc peste 2 minute mancand cate un mar. Tot calme. Ne instalam. Sunt plasate si microfoanele strategic la guritele noastre. Mai facem o proba, incurajati fiind de Maruta: „Nu exersati?” Auzim la un moment dat o dna strigand: „Intram in 2 minute, gingle!” Ceva nu se intelege. Tipa din nou: „Intram cu gingle, ce, n-auziti?”. Tipa peste noi, formatiei Zero, parc-asa se numesc. Chiar nu mi s-a parut o atmosfera calda, de colegialitate acolo; nu, din contra. Putina comunicare. Acum m-am prins cine era tipul tuns zero care parea invitat atunci cand noi tot faceam probe de sunet, cel care vorbea foarte de sus, asa. Era din formatie. Trebuie ca lumea din televiziune nu e deloc sensibila la astfel de vorbe; e clar: caracterele sensibiloase nu au ce cauta pe-acolo. Si 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1… suntem in direct si Maruta incepe sa turuie cu sens. Nu aud nimic din ce spune in primele secunde, eram captivata de cele cateva monitoare in care aveam si noi ocazia sa vedem cum se vede acasa. Interviul cu Tomita a inceput imediat si m-am zarit in prim plan. Nu-mi venea sa cred. Si-mi placea ce vedeam, trebuie sa recunosc. 🙂 Apoi, pentru ca Maruta a iesit in fata sa vorbeasca cu dirijorul nostru am avut la cine sa fiu atenta si nu mai stiam pe cine si ce au aratat. Nu i-a pomenit numele: Voicu Popescu. Abia a doua zi in reluare am vazut ca pe ecrane afisasera despre cine e vorba. Ei, si-apoi am cantat. Pe cuvand de onoare ca am si uitat unde eram. Parca atunci cand cantam si dl. Voicu ne dirijeaza suntem noi si el, atat. Comunicam, suntem ochi in ochi si simtim, traim, zambim si respiram deodata. Uitam de ce e-n jur. Gata. Am zis doua cantece frumoase, ne-am simtit bine. Aplauze din spatele camerelor, de undeva. Iesim ordonati. Zambim, a iesit onorabil.

Dl. Voicu e intr-adevar un om minunat. A fost calm si cald ca intotdeauna. Si-atunci, noi cum am putea fi altfel? A facut glume, ca-ntotdeauna. Ne-a facut sa radem. Ne-a lasat sa fim noi insine. Ne-am simtit bine, ca-ntotdeauna. Datorita lui.