Articole Etichetatelibertate
TVR cultural transmite concertul Salut voios de pionier
Add comment decembrie 25, 2009
Incotro s-o apuc?
Lewis Caroll – Alice in Tara minunilor – Ajunsa la o rascruce de drumuri, Alice cere indicatii de drum de la pisica Cheshire:
“Imi poti spune, te rog pe unde sa o iau ?” intreba Alice. “Asta depinde in mare masura de unde vrei sa ajungi” raspunde pisica. “ Nu prea stiu unde vreau sa ajung” spuse fata. “ Atunci nu conteaza in ce directie o apuci” raspunse pisica.
Daca nu stii incotro mergi, orice drum te va duce intr-acolo.
Lewis Caroll – Alice in Wonderland - One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree:
“Which road do I take?” she asked. “Where do you want to go?” was his response. “I don’t know”, Alice answered. “Then, said the cat, it doesn’t matter.”
If you don’t know where you’re going, any road will get you there.
3 comments noiembrie 22, 2009
Eu cu cine ma marit?
Dragi şi drage, găsit-am azi o replică genială, în acelaşi ton cu articolele despre Omul potrivit.
Zice-aşa: Căsătoreşte-te cu un bărbat/femeie cu care îţi place să stai de vorbă. Pe măsură ce vei îmbătrîni, îndemânarea de a face conversaţie va fi foarte importantă.
2 comments septembrie 22, 2009
Un zâmbet
Da, un zâmbet maaaaaaare astăzi. Mi-e bine.
Un zâmbet pentru ca a început să imi placă să fac gimnastică. Un zâmbet pentru că nu mai consider mersul pe jos o pierdere de timp, ci o binecuvântare. Un zâmbet pentru că astăzi m-am dat în leagăn şi un altul pentru că o fetiţă absolut adorabilă îmi zâmbea cu gura până la urechi ori de câte ori reurca pe tobogan. Un zâmbet pentru că astăzi am citit pentru prima dată într-un parc. Un zâmbet pentru că am început să exersez la chitară şi-mi iese Sol majorul! Un zâmbet pentru că am reuşit să mă ţin de nişte lucruri mereu amânate în trecut fără să-mi fac planuri fixe care mă oboseau. Un zâmbet pentru că e atât de bine să termini şcoala şi să ai atât de mult timp liber! Un zâmbet pentru că reuşesc să mă ţin de hotărârea despre care vă povesteam în articolul trecut, nu mă mai las chinuită de gândurile chinuitoare şi neîncetate cu “dar dacă…”. Un zâmbet mare pentru că am reînceput să scriu.
Un zâmbet pentru că după aceste ultime 2 luni Cătă zâmbeşte din nou.
2 comments septembrie 2, 2009
Vreau să fiu fericită
Vreau să fiu fericită. Vreau să-mi fie bine. Vreau să fiu naibii-n stare să-mi dau voie asta. Vreau să renunţ la toţi piticii de pe creier cu care am crescut şi care mă opresc să-mi dau frâu liber sentimentelor şi să trăiesc aşa cum mi-ar plăcea.
Staţi liniştiţi, voi ţine în continuare drumul drept pentru că doar aşa mă simt bine. Cred însă că pot să le respect pe amândouă simultan. Stiţi, la început sunt lucruri mici la care renunţi pentru că „nu se face”, sau „ce-ar zice lumea” sau „nu e bine”. Dar ce înseamnă „nu e bine”? Cine zice? A, ei… Şi pentru cine nu e bine? A, cică pentru mine… Şi de unde ştiu ei că pentru mine nu e bine? Sunt ei în mine, au trecut ei prin suferinţele sau bucuriile mele, simt ei în locul meu? Simt ei la ce vibrez şi la ce mă întristez? Poate mie-mi place să trăiesc noaptea, să stau în cap când mănânc şi să port căciulă tot timpul anului. Cu ce drept vin ei să-mi spună că majoritatea lumii nu face aşa ceva? Eu nu sunt majoritatea lumii!
Nu de alta, dar îmi fac 1000 de gânduri legate de cum ar fi mai bine, mai sănătos, mai frumos, fără să termin fraza cum trebuie: cum ar fi mai bine, mai frumos şi mai sănătos pentru mine. Ei bine gata, va anunţ că de alaltăseară îmi opresc maşinăria gândurilor prea multe ori de câte ori o ia razna şi începe să fabuleze pe teme „dar dacă…” şi zic: „Stop, Cătă”, gândeşte-te la „aici şi acum”. O mână de oameni înţelepţi m-au convins zilele astea că cel mai important este să fim fericiţi, că pentru asta merită să luptăm în viaţă şi numai noi putem s-o facem. Dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim fericiţi pentru simplul motiv că o merităm.
Azi ajung la birou şi, întâmplător sau nu, îmi pică ochii pe un citat din „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt – “Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit”.
4 comments august 31, 2009
Bolzano, orasul in care m-as muta si maine
Se numeşte Bolzano şi este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată.
Se află în nord-estul Italiei şi e atât de verde încât nu am cuvinte să descriu energia pe care mi-o dădea când priveam în jur.
Cred că pentru mine ar fi oraşul perfect. Aduce puţin cu Braşovul pentru că din oraş, uitându-te în sus, vezi muntele. Doar că aici munţii sunt de vreo 3000 de m. E traversat de un pârâu (Talvera) şi un râu de munte (Isarco) care se-ntâlnesc la un moment dat cu bulbuci şi cascaduţe, seamănă cu Murul din Graz, pentru cine l-a văzut. Pe aici mai trece şi râul Adige, pe care însă nu am apucat să îl văd.
E un oraş jumătate italienesc, jumătate austriac şi poate de asta am găsit o combinaţie numai potrivită de ordine şi dezordine. Oricum, aerul austriac e foarte simţit în Centrul Vechi, unde toate magazinaşele par a fi austriece: micuţe şi îmbietoare, cochete şi simpatice. O mică diferenţă faţă de oraşele bilingve de la noi: austriecii vorbesc toţi italiana. În jur sunt câteva sate austriece, mici staţiuni montane, de zici că eşti în Heidi (ei, zici). Cel de mai jos se numeşte Sarentino:
Ce mi-a plăcut însă cel mai mult este verdele infinit de care eşti înconjurat: ai parte de un oraş în care se mişcă totuşi lucrurile, dar destul de mic încât să ai parte de linişte, verdeaţă şi peisaje superbe.
Atât de mulţi bolzanini fac sport că m-am întrebat serios ce fel de viaţă duc eu în Bucureşti. De dimineaţa de la 06:00 încep să facă mişcare şi slavă Domnului au unde: există un parc ce merge de-a lungul râurilor, dar ce parc, Doamne! Mare, mareeeee, cât China.
Au alei pentru plimbăreţi, locuri de joacă pentru copii, locuri speciale pentru câini, trasee speciale pentru biciclişti cât e parcul de mare şi nu numai: poţi ajunge cu bicileta până la Verona (150 km) fără să fii nevoit să mergi pe lângă maşini.
Cam aşa arată nişte zile de fericire pentru Cătă…
3 comments august 9, 2009
E verde!
Incredibil!!! Bucureştiul e mai verde decât niciodată, sau mai verde decât mi s-a părut mie vreodată!
Mergeţi în parc, luaţi o gură de aer şi priviţi în sus! Haideţi, nu vă sfiiţi, nu e ruşine… Rămâneţi uitaţi aşa câteva secunde; nu-i aşa că cerul albastru se vede minunat printre coroanele copacilor? Şi dacă mergeţi în parcul de la piaţa Victoriei, între Kiseleff şi Bd. Aviatorilor, priviţi peluza proaspăt rasă, tunsă şi frezată din faţa celor două muzee ce se privesc ochi în ochi de mulţi ani deja. Eram convinsă că doar în filme pot găsi nuanţa asta de verde, până astăzi! Parcul e şi el superb, iar felul în care soarele pătrunde şiret pe jumătăţi de alei şi luminează poieniţe de panseluţe şi ochiul-boului (toată seara m-am chinuit să-mi aduc minte cum se numesc) e dătător de viaţă şi energie. Te uiţi şi încremeneşti de-atâta frumuseţe!
Ducându-vă mai departe pe alee daţi de… leagăneeeeeeeee! Oameni buni, daţi-vă cu toată viteza înainte, lăsaţi vântul să vă ciufulească freza în ultimul hal, surprindeţi privirile uimite ale adulţilor din jur şi zâmbiţi larg! Lumea e a voastră, timpul e al vostru, dar mai ales viaţa aia e a voastră şi nimic altceva nu mai contează!
Add comment aprilie 23, 2009
Prea simplu ca sa ne dam seama
(pentru Anca – ganduri puse pe hartie in iarna 2007)
“Daca astazi as deveni un monstru si m-as hotari sa le omor, una cate una, ele si-ar da seama de asta abia dupa ce as fi exterminat aproape toate turma, si-a spus baiatul. Fiindca au incredere in mine si au uitat sa se mai bizuie pe instinctele lor proprii. Numai fiindca eu le man spre apa si mancare (…). Problema e ca ele nu-si dau seama ca strabat zilnic drumuri noi. Nu observa ca pasunile-s altele, ca anotimpurile s-au schimbat – fiindca le preocupa doar apa si hrana. Poate ca asa va fi fiind cu noi toti, si-a spus pastorul.”
Mi-a picat ieri in mana Alchimistul lui Coelho. Am ramas muta vreo 5 minute. Inca de mici ne dorim sa ne facem si noi mari ca Georgica si Georgeta, sa iesim si noi in gasca in discoteca. Stim ca pana sa ajungem la libertatea totala (vazuta a veni la 18 ani) trebuie sa dam teze, si capacitatea si of! si examenele astea de admitere si bac! Apoi trebuie sa dam la facultate. Toata lumea face facultate! Si bineinteles ca toti au grija sa ne spuna ei ce facultate ni s-ar potrivi, cat de departe de casa ar trebui sa fie si ce sa facem dupa licenta. Si culmea culmilor, ni se face si portretul partenerului ideal (pentru cine?). Cand facem copii, cum ne traim viata… toate sunt pe buzele “sfatuitorilor”.
Pana la urma, mai mult sau mai putin influentati, intram in hora si jucam, doar stim ca asta e viata omului, cam asa se intalmpla lucrurile pentru toti. Si ne grabim, ca vrem sa ne si jucam dupa tema la matematica sau sa mai iesim si la un fotbal. De fapt pana aici e bine. Mai tarziu insa uitam de noi cu totul: cine suntem, ce vrem si incotro ne indreptam?
Mai tarziu avem si serviciu, si copii, si cumparaturi de facut, si casa de intretinut si … dormit, si din nou serviciu si cumparaturi etc. Abia la reuniunile de sarbatori cu neamurile ne dam seama ce mari au crescut copiii nu stiu cui, ca doar ieri erau in fasa. Noroc cu intalnirile de 10, 20 de ani de ani de la absolvire si ca ne mai expira buletinul, avand astfel parte de cele cateva revelatii in viata despre : Maaaama, ce trece timpul! Si tot nu am stat o clipa sa ne gandim la noi.
De cand cu ghetusul ne uitam numai in pamant cand mergem; curand se va topi si nu vrem sa ne gandim ce aparaie va fi in oras. Oh, si dupa-aceea iar caldurile acelea ingrozitoare. Apoi vant si ploi, nici concediul nu ni l-am facut ca lumea! Dupa toate astea unii isi dau seama ca mai trecut un an. Si mai putini realizeaza ca, de fapt, au trecut peste noi patru anotimpuri. Si n-am avut vreme de ele.
Dar cati au si trait bucuria unor fulgi de zapada, parfumul florilor in mai, binecuvantarea razelor de vara si explozia de culori a toamnei? Cati mai fac ce isi doresc si merg unde vor sa mearga?
Problema e ca nu ne dam seama ca strabatem zilnic drumuri noi. Nu observam ca intalmplarile-s altele, ca anotimpurile s-au schimbat – fiindca ne preocupa doar apa si hrana.
2 comments februarie 11, 2009
