Mi-e teamă

E ora 14:00. E 10 iunie ora 14:00. Peste 2h voi avea aparatul dentar deja pus. Şi timp de un an şi jumătate voi fi Betty cea frumoasă. Şi dacă toate articolele mele de până acum erau scrise cu o fericire maximă, asta e scris cu emoţie maximă.

Parcă a venit prea repede. Dacă nu-mi schimbam medicul, l-aş fi pus abia peste vreo 3 luni. Şi eram împăcată cu ideea, doar eu am vrut, gata să înfrunt orice greutăţi. Numai că eu sunt în stare de asta, fără să mă plâng, după ce am apucat să mă pregătesc puţin înainte, să mă gândesc la cum va fi şi cât de bine voi rezista. Dar aşa… chiar dacă vestea a venit cum că îl voi pune mai repede, credeam că sunt gata pregătită; se pare însă că nu. Bine, per total da, sunt, şi vreau în continuare, doar că nu m-am pregătit pentru rezistenţa la durere, care a început aseară pentru că mi-am pus 2 implanturi pregătitoare. Stiu că va fi bine, că mă voi obişnui după o vreme şi nici nu am nevoie să-mi spună cineva că va fi bine… ştiu asta. Aş vrea doar să mă ţină cineva în braţe, fără să-mi spună nimic.

Şi-aş mai vrea să fiu la fel de curajoasă cum am fost la operaţiile din liceu.

Îmbrăţişare

În seara asta s-a mai întâmplat o minune. De o săptămână voiam să scriu despre Îmbrăţişare şi tot simţeam că îmi lipseşte ceva: muzica. Îmbrăţişarea e cel mai scump lucru pe lumea aceasta pentru mine, e gestul cel mai transmiţător de sentimente din câte am trăit. Ca s-o pot pune în cuvinte aveam nevoie însă măcar de o melodie inspiratoare dacă nu chiar de practică. Şi am avut parte de amândouă…

Mai întâi am oferit o îmbrăţişare, ştiind că e dorită. Mai apoi am cerşit una, intrasem în stare. Şi mai apoi mi-era ciudă că nu am piesa, şi nu am piesa! Şi ajung acasa şi-mi trimite soră-mea un link pe mess, legat de un film pe care trage de mine să-l văd; mă gândeam să mă uit mâine ce e, şi nu prea aveam chef să dau atenţie altor lucruri pentru că încercam să caut ceva care să mă ajute să intru în starea de scris despre Îmbrăţişare. Dar mi-a fost greu s-o amân, am dat play şi-am înlemnit: suna gingaş, cald şi suna a pace. Suna a liniştea pe care o simţi când cineva te îmbrăţişează… şi taci, şi simţi… închizi ochii şi te bucuri cu toată fiinţa că omul acela e lângă tine. Îţi doreai asta din toată inima, tânjeai de mult să primeşti o îmbrăţişare şi în sfârşit ţi s-a-mplinit! Îl strângi în braţe cât poţi de tare şi-ncremeneşti acolo, uiţi să mai respiri. Eşti în siguranţă acum, e bine pentru că e cu tine şi-ţi spune: “N-ai grijă, sunt aici pentru tine. Gata, acum suntem doi, nu mai e greu!” Răsufli uşurat şi eşti fericit!! E o fericire care te inundă fără să apuce să mai bată la uşă şi te împlineşte, te mulţumeşte, te umple de cele mai minunate trăiri; e acolo să te mângâie şi să te înalţe pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Ţi-e bine, zâmbeşti larg… ! Te minunezi de noua stare şi-i dai slavă lui Dumnezeu că ne-a dat suflet. Bunul de El, tot El s-a îngrijit să ni se-ntâmple, şi asta pentru că s-a gândit c-o merităm. A trimis-o la noi atunci când am avut mintea şi inima pregătite s-o primim aşa cum se cuvine.

Mulţumesc Laurenţiu. Mulţumesc Dana. Îmbrăţişările voastre au adus pace acestei seri.