Gandul saptamanii 4-10 ian 2010

Nu-i asa ca de Craciun ni se face asa un dor de… nu stiu ce, dar e ceva care nu ne lipseste prea mult in timpul anului?               Kate L Bosher

De ziua mea, 19 decembrie

Astazi este ziua mea! E cea mai speciala zi din an Si cand vad scrisa undeva data de 19.12 sau 19 decembrie mi se umple inima de bucurie.

Am petrecut-o atat de frumos incat stau si ma gandesc in urma la cate sentimente mi-au umplut inima toata ziua, parc-au fost 2 zile ) Ca de obicei in ultimii 6 ani, nu e zi de 19 decembrie fara vreun concert sau repetitie SOUND. Si conform obiceiului, azi am petrecut mai mult de 3 ore in bucuria cantecului (utecist de data asta, in pregatirea concertului de maine seara) A fost minunat! Doamne, cata bucurie imi aduce mie faptul ca pot canta undeva! Muzica este centrul universului meu. Si-atunci, cum sa nu fie incredibil de frumos sa petrec o parte din ziua mea cantand!

Oricum, de cateva zile cantam colinde muuuuulte, multe, suntem invitati pe la tot soiul de petreceri de Craciun si nu mai pot de bucurie. Sa poti aduce bucuria Craciunului in inimile si in casele oamenilor e unul dintre cele mai inaltatoare lucruri de pe Pamant! Ei, sa poti instala pacea in sufletele lor prin muzica in general e o binecuvantare si o satisfactie infinita. Nu exista moment de fericire sublima sau tristete profunda pe care sa-l fi trait fara ca muzica sa ma insoteasca. Pana acum muzica mi-a fost cel mai bun prieten, tovaras de nadejde mai ales in cele mai grele si singuratice momente. Pot auzi, asculta, intelege, aprecia muzica si nu in ultimul rand pot canta, am primit toate astea in dar de la Doamne-Doamne in ziua de 19 decembrie 1983 la ora 22:47 cand am aparut pe acest pamant in Rupea, jud. Brasov.

Acum cateva zile un prieten m-a rugat sa il ajut cu tema la franceza pentru dupa vacanta, care trebuia sa contina doua elemente obligatorii: sa foloseasca Si conditionel-ul si sa aiba titlul “Si daca tu n-ai exista”. Imediat am stiut ca daca voi scrie asa cum veti vedea mai jos, voi fi complet in asentimentul lui:

Daca tu n-ai exista, lumea asta ar fi ingrozitor de trista.

 Stii sa fii luminoasa, vesela si plina de pace. Fara tine m-as pierde cu totul in agitatia si gri-ul cotidian. Daca mangaierile tale nu ar mai exista, as uita ca inca am un suflet de care sa tin cont in viata asta. Daca nu te-as mai intalni din cand in cand, cu cine mi-as mai putea impartasi bucuriile si supararile? Daca ai disparea, as ramane fara cea mai buna prietena a mea. Stii sa ma linistesti si sa-mi dai energie, stii sa ma inspiri si sa ma binedispui. Ma insotesti in cele mai importante momente ale vietii mele.

Daca tu n-ai exista, cine mi-ar mai intelege nebuniile, confuziile si temerile? Cine m-ar mai ridica din abisul in care ma afund uneori? Cine m-ar mai lua de mana ca sa ma duca departe, departe, pe culmile cele mai inalte ale fericirii?

Izvorasti din inimile oamenilor. Te iubesc, muzica!

Nu mai amana

“Orice ai vrea sa faci, nu mai zabovi nici o secunda. Timpul trece necrutator” Anonim

E atat de simplu si noi tot nu ne dam seama. Doar ni se intampla intr-una ca de anul nou sa exclamam cu uimire: „Mamaaaa, cand a mai trecut si anul asta?” Sau, de Paste, sa spunem: „Dar ce-a trecut timpul! Parca ieri a fost Craciunul”. Cand mi se-ntampla sa realizez asta, aproape sigur nu am trait cu adevarat in perioada asta de „inconstienta”. Ori am muncit prea mult la serviciu, ori am fost inglodata in o mie de ganduri si nu am mai fost atenta ca anotimpurile trec val-virtej pe langa mine.

De obicei din cauza acelui lucru in care ne pierdem cu lunile amanam mici dorinte, proiecte, idei, fapte care ne-ar face placere, gandindu-ne ca nu avem timp sa ne ocupam si de ele. Uitam ca in multe cazuri timpul trebuie doar sa ni-l facem. Am gasit fraza de inceput intr-o carte pe care o citesc acum „Gata cu scuzele! Traieste din plin!” a Alyssei Abbey (uimitor ce seamana titlul cu cel al cartii lui Dale Carnegie „Lasa-ti grijile, incepe sa traiesti!”). Ea ne incurajeaza sa nu ne mai jucam cu timpul si sa facem Domnului odata ceea ce ne dorim cu adevarat! Sa spunem fiintei pe care o admiram de ceva vreme ca o placem mult de tot, sa iesim in sfarsit cu familia 2 ore in parc, sa incepem cartea pe care am cumparat-o de ceva vreme de la librarie, sa stam pur si simplu 10 minute fara sa facem nimic, sa ne acordam efectiv timp, dupa nu stiu cata vreme. Si asta azi, nu mai e timp de amanat. Asta inseamna sa ne mai punem si pe noi pe primul loc, sa ne dam voie sa fim fericiti. Asta e prima conditie pentru ca apoi sa putem sa-i facem pe altii fericiti. Iar daca ne gandim bine, tocmai pentru fericirea altora ne dam de obicei pe noi la o parte…

De acum 7 ani de cand am auzit-o pentru prima data, nu pot uita nici o clipa versurile melodiei lui Ronan Keating – „If tomorrow never comes”.

Vreau să fiu fericită

Vreau să fiu fericită. Vreau să-mi fie bine. Vreau să fiu naibii-n stare să-mi dau voie asta. Vreau să renunţ la toţi piticii de pe creier cu care am crescut şi care mă opresc să-mi dau frâu liber sentimentelor şi să trăiesc aşa cum mi-ar plăcea.

Staţi liniştiţi, voi ţine în continuare drumul drept pentru că doar aşa mă simt bine. Cred însă că pot să le respect pe amândouă simultan. Stiţi, la început sunt lucruri mici la care renunţi pentru că „nu se face”, sau „ce-ar zice lumea” sau „nu e bine”. Dar ce înseamnă „nu e bine”? Cine zice? A, ei… Şi pentru cine nu e bine? A, cică pentru mine… Şi de unde ştiu ei că pentru mine nu e bine? Sunt ei în mine, au trecut ei prin suferinţele sau bucuriile mele, simt ei în locul meu? Simt ei la ce vibrez şi la ce mă întristez? Poate mie-mi place să trăiesc noaptea, să stau în cap când mănânc şi să port căciulă tot timpul anului. Cu ce drept vin ei să-mi spună că majoritatea lumii nu face aşa ceva? Eu nu sunt majoritatea lumii!

Nu de alta, dar îmi fac 1000 de gânduri legate de cum ar fi mai bine, mai sănătos, mai frumos, fără să termin fraza cum trebuie: cum ar fi mai bine, mai frumos şi mai sănătos pentru mine. Ei bine gata, va anunţ că de alaltăseară îmi opresc maşinăria gândurilor prea multe ori de câte ori o ia razna şi începe să fabuleze pe teme „dar dacă…” şi zic: „Stop, Cătă”, gândeşte-te la „aici şi acum”. O mână de oameni înţelepţi m-au convins zilele astea că cel mai important este să fim fericiţi, că pentru asta merită să luptăm în viaţă şi numai noi putem s-o facem. Dar mai întâi trebuie să ne dăm voie să fim fericiţi pentru simplul motiv că o merităm.

Azi ajung la birou şi, întâmplător sau nu, îmi pică ochii pe un citat din „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt – “Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit”.

Bolzano, orasul in care m-as muta si maine

Se numeşte Bolzano şi este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată.

Se află în nord-estul Italiei şi e atât de verde încât nu am cuvinte să descriu energia pe care mi-o dădea când priveam în jur.

Cred că pentru mine ar fi oraşul perfect. Aduce puţin cu Braşovul pentru că din oraş, uitându-te în sus, vezi muntele. Doar că aici munţii sunt de vreo 3000 de m. E traversat de un pârâu (Talvera) şi un râu de munte (Isarco) care se-ntâlnesc la un moment dat cu bulbuci şi cascaduţe, seamănă cu Murul din Graz, pentru cine l-a văzut. Pe aici mai trece şi râul Adige, pe care însă nu am apucat să îl văd.

E un oraş jumătate italienesc, jumătate austriac şi poate de asta am găsit o combinaţie numai potrivită de ordine şi dezordine. Oricum, aerul austriac e foarte simţit în Centrul Vechi, unde toate magazinaşele par a fi austriece: micuţe şi îmbietoare, cochete şi simpatice. O mică diferenţă faţă de oraşele bilingve de la noi: austriecii vorbesc toţi italiana. În jur sunt câteva sate austriece, mici staţiuni montane, de zici că eşti în Heidi (ei, zici). Cel de mai jos se numeşte Sarentino:

Ce mi-a plăcut însă cel mai mult este verdele infinit de care eşti înconjurat: ai parte de un oraş în care se mişcă totuşi lucrurile, dar destul de mic încât să ai parte de linişte, verdeaţă şi peisaje superbe.

Atât de mulţi bolzanini fac sport că m-am întrebat serios ce fel de viaţă duc eu în Bucureşti. De dimineaţa de la 06:00 încep să facă mişcare şi slavă Domnului au unde: există un parc ce merge de-a lungul râurilor, dar ce parc, Doamne! Mare, mareeeee, cât China.

Au alei pentru plimbăreţi, locuri de joacă pentru copii, locuri speciale pentru câini, trasee speciale pentru biciclişti cât e parcul de mare şi nu numai: poţi ajunge cu bicileta până la Verona (150 km) fără să fii nevoit să mergi pe lângă maşini.

Cam aşa arată nişte zile de fericire pentru Cătă…

Pianul a fost inventat pentru declaratii de dragoste

Sunt convinsă că pianul a fost inventat pentru a putea pune pe note sentimentul de dragoste. Sunetele sunt pure precum clipele de fericire alături de persoana iubită; plouă cu sunete, cad în cascadă, se preling în suflet şi se cuibăresc acolo cuminţi… şi te hrănesc…

Între timp a început să fie folosit şi pentru alte lucruri Oricum, sună bestial. La fel ca şi chitara. Mă cucereşte oricând o piesă cântată cu aceste două instrumente. Zilele trecute (22 iun 2009) am avut un nou concert cu Valentin Radu la Salla Dalles. Divertisment american. Cel mai mult mi-a plăcut John Denver (e vals ), curge, curge şi ţi se duce până-n călcâie, e frumos de tot!

De fiecare dată, Valentin Radu îşi varsă tot talentul în pianul puţin îmbătrânit al acestei săli şi oricât s-ar strădui, nu îi ies 2  piese la fel. Nouă ne place să spunem că varianta finală e întotdeauna cea din concert Dacă stai să asculţi pe unde a ajuns omul acesta, şi judeci puţin, începi să înţelegi cum stau lucrurile. De câteva concerte încoace continuă să dedice piesa “One moment in time” dirijorului nostru, Voicu Popescu, insistând pe aceste cuvinte. Mi-a trecut atunci prin cap că de fapt şi concertele noastre cu Valentin Radu sunt unice, sunt “One moment in time”! Avem onoarea de a cânta cu dânsul pe aceeaşi scenă şi de a trăi fiecare notă cu intensitatea-i specifică, mereu alta. Valentin Radu merită, ca orice muzician de calitate, să fie luat exact aşa cum este şi fiecare clipă petrecută alături de el să fie preţuită aşa cum se cuvine. La final, a fost de-ajuns să audă 2-3 voci întrebând: “Nu ne cântaţi ceva?” şi s-a pornit, nene. În câteva minute nu mai respira unul şi toţii ochii erau aţintiţi la mâinile sale care zburdau cu cea mai mare uşurinţă pe claviatură.

Îmbrăţişare

În seara asta s-a mai întâmplat o minune. De o săptămână voiam să scriu despre Îmbrăţişare şi tot simţeam că îmi lipseşte ceva: muzica. Îmbrăţişarea e cel mai scump lucru pe lumea aceasta pentru mine, e gestul cel mai transmiţător de sentimente din câte am trăit. Ca s-o pot pune în cuvinte aveam nevoie însă măcar de o melodie inspiratoare dacă nu chiar de practică. Şi am avut parte de amândouă…

Mai întâi am oferit o îmbrăţişare, ştiind că e dorită. Mai apoi am cerşit una, intrasem în stare. Şi mai apoi mi-era ciudă că nu am piesa, şi nu am piesa! Şi ajung acasa şi-mi trimite soră-mea un link pe mess, legat de un film pe care trage de mine să-l văd; mă gândeam să mă uit mâine ce e, şi nu prea aveam chef să dau atenţie altor lucruri pentru că încercam să caut ceva care să mă ajute să intru în starea de scris despre Îmbrăţişare. Dar mi-a fost greu s-o amân, am dat play şi-am înlemnit: suna gingaş, cald şi suna a pace. Suna a liniştea pe care o simţi când cineva te îmbrăţişează… şi taci, şi simţi… închizi ochii şi te bucuri cu toată fiinţa că omul acela e lângă tine. Îţi doreai asta din toată inima, tânjeai de mult să primeşti o îmbrăţişare şi în sfârşit ţi s-a-mplinit! Îl strângi în braţe cât poţi de tare şi-ncremeneşti acolo, uiţi să mai respiri. Eşti în siguranţă acum, e bine pentru că e cu tine şi-ţi spune: “N-ai grijă, sunt aici pentru tine. Gata, acum suntem doi, nu mai e greu!” Răsufli uşurat şi eşti fericit!! E o fericire care te inundă fără să apuce să mai bată la uşă şi te împlineşte, te mulţumeşte, te umple de cele mai minunate trăiri; e acolo să te mângâie şi să te înalţe pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Ţi-e bine, zâmbeşti larg… ! Te minunezi de noua stare şi-i dai slavă lui Dumnezeu că ne-a dat suflet. Bunul de El, tot El s-a îngrijit să ni se-ntâmple, şi asta pentru că s-a gândit c-o merităm. A trimis-o la noi atunci când am avut mintea şi inima pregătite s-o primim aşa cum se cuvine.

Mulţumesc Laurenţiu. Mulţumesc Dana. Îmbrăţişările voastre au adus pace acestei seri.

 

 

 

 

Vine vineri

Pentru Dana

“Si uite asa ne trece viata tot asteptand sa vina vineri…!” am auzind pe cineva spunand cu tristete.

Macar e bine ca persoana care a spus-o constientizeaza ca ceva nu e bine in modul de abordare a situatiei. Prin urmare mai are sanse de scapare de atitudinea plictisita si obosita a multor oameni din anturajul sau. Din pacate si eu aud mereu in jur indivizi diversi plangandu-se ca iar e luni, ca nu au chef de munca, ca sunt obositi, ca nu s-au odihnit destul in weekend si mai bine nici nu mai incerc sa imi aduc aminte si alte replici, pentru ca deja intru in depresie.

Imi amintesc cum, pana acum vreun an, duminica era cea mai urata zi pentru mine; dupa-amiaza, nu faceam altceva decat sa ma gandesc la aceleasi lucruri. De fapt, toata copilaria asta am auzit: “No, iar e luni maine!”. Bine ca m-am scuturat. E un PowerPoint care a tot circulat pe mail si care explica prin mai multe exemple cum ne amanam noi fericirea de la un an la altul: intai ne dorim sa crestem mari, atunci vom face ce vrem noi si va fi bine, apoi vrem sa ne casatorim si vom fi in regula, apoi asteptam un copil ca sa ne fie mai bine, dupa care vrem sa il vedem mare si cu siguranta vom avea timp si de noi atunci, asteptam sa iesim la pensie ca atunci sigur vom fi odihniti si fericiti. Wroooooong. Morala era ca daca nu incercam sa gasim in fiecare moment, varsta, situatie din viata noastra motive de fericire, traim degeaba tot asteptand sa vina de la sine.

Nu! Fericirea e o stare de spirit ce nu e conditionata de varsta, de situatie materiala si profesionala. Si atunci am inceput sa imi doresc sa vad si eu lucrurile astfel. Sigur ca nu tine numai de repetarea unor vorbe frumoase in minte. Tine de grija pe care o ai fata de viata ta, tine de ceea ce decizi ca vrei sa faci cu ea. Inseamna ca te asiguri ca TU esti cel care o conduce, ca o traiesti asa cum vrei, ca-ti asculti si inima din cand in cand. Stii ca o poti modela exact asa cum vrei, numai sa vrei. Iti mai e de folos si sa te invarti intr-un cerc de oameni pasionati de meseria lor si fericiti cu viata pe care o duc. Insa totul tine de tine. Trebuie sa obosesti sa te mai plangi, ca sa-ti doresti altceva, si vei gasi calea.

Acum ma bucur ca vine luni, pentru ca fac o meserie care-mi place, intr-o firma care-mi place, cu oameni care-mi plac. Ma bucur ca sunt in plin weekend, in care am avut timp sa fac si cele trebuitoare si cele mai de suflet, ca maine este duminica si voi canta la Muzeul Satului de Dragobete (cu corul) si apoi voi merge la o lectie de dans. Ma bucur pentru ca simt cum detin controlul vietii mele; fac ce vreau, cand vreau si cu cine vreau.

Stop. Respiram adanc. Traim

Vorbeam ieri de faptul ca e bine sa ne mai oprim din goana zilnica si sa ne traim viata. Am constatat asta dupa doar 6 luni petrecute intr-un loc de munca in care mi-am inglodat de-a binelea viata. Trecusera 2 anotimpuri si nici nu observasem. De-atunci, mi-am dorit sa nu mai fac asta niciodata. Asa ca am inceput sa ma opresc din cand in cand in loc si sa traiesc anumite momente cu o intensitate nesimtita.

Reusesc sa fac asta cand ascult o bucata muzicala nemaipomenita sau cand mi se intampla lucruri iesite din obisnuitul zilnic. De exemplu, acum ascult partea andante din concertul lui Vivaldi pentru lauta (http://www.youtube.com/watch?v=lF4GKIILF_U&feature=PlayList&p=6B285142B5BA9A33&playnext=1&index=15).  E absolut incredibila! Si iata mai cand:

1. cand sunt martora unor intamplari de genul celei descrise in articolul din noiembrie “Pentru tine, ca sa-ti scriu!”

2. cand cineva imi multumeste ca am observat ca s-a tuns, sau ca a schimbat ceva la el

3. cand fac un schimb de priviri calde de mai mult de 5 secunde cu cineva

4. cand ma suna cineva fara nici un motiv anume

5. cand mi se potrivesc lucrurile la fix

6. cand imi zambeste cineva pe strada, brusc

7. cand cineva imi spune ca are incredere in mine, ca ma voi descurca

8. cand ascult muzica corala religioasa

9. cand dansez vals

10. cand recitesc un articol pe care l-am scris scormonind dupa sentimente prin tot sufletelul meu

11. cand urmaresc cu privirea pasarile zburand

12. cand, aflandu-ma undeva la mare altitudine, ma uit in jos, incercand sa cuprind zarea cu ochii si ma simt stapana vietii mele

13.  cand reusesc sa-i fac pe oameni sa zambeasca

14. cand dau “Buna dimineata!” colegilor din firma, pana ajung la biroul meu

15. cand ma ia cineva de mana

16. cand citesc poezii

17. cand o persoana pe care o admir mai face o fapta minunata, si atunci ma gandesc ce norocoasa sunt ca o cunosc

18. de revelion, imediat dupa miezul noptii

19. in seara de Craciun

20. cand privesc si ascult marea, cand ma uit la stele

21. uneori cand ma trezesc dimineata, pentru ca sunt sanatoasa (stiu, sunt o nerecunoascatoare)

22. cand ascult cantece la pian si/sau chitara

23. cand ma intind in pat, imbaiata, obosita rupta dupa o zi de munca intensa

24. si cu siguranta mai sunt si altele…

In astfel de momente inchid ochii,  las capul pe spate, inspir adanc si tac. Urmeaza un du-te vino al placerii intre inima si creier. Si tac. Cateodata mai privesc spre cer, multumindu-i lui Doamne Doamne ca ma ajuta sa constientizez astfel acele clipe. Privesc in jur, la natura, si timpul se opreste in loc. Nu mai stiu nimic altceva decat ce simt atunci. Si dupa cateva secunde, zambind larg, revin la ce faceam inainte, insa cu un sentiment incredibil de liniste si implinire, ceea ce va urez si voua!

Incercati si voi, nu e greu!