Viaţa mea e un vals

Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, am plutit astăzi pe ritmuri de vals, cu un dansator profesionist, pe o scenă a unui festival, sub privirile a vreo 100 de oameni ))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))).

Şi pluteaaaaaaaaaaaaaaaaaam, şi râdeam, şi lumea era a mea, mi se împlinise unul dintre cele mai arzătoare vise! “O, dar văd că vă descurcaţi!” Şi ne-nvârteam, habar nu am acum ce melodie era şi nici nu contează, tot ce ştiam e că nu fusesem mai fericită nicicând! Steluţele de pe dinţişorii mei străluceau în toată splendoarea în soare şi eram fericită. Apoi i-am tot privit, a urmat o oră de valsuri, când dansatorii perechi, când cu publicul venit la festival. Nu am avut parte de atâtea valsuri pe metru pătrat nicicând. Mă contopeam cu mişcările lor, eram un volan al unei rochii, eram voalul care se-nfăşoară în jurul perechii şi o mângâie, care se înalţă ca şi cum şi-ar lua zborul; ia uite, şi păsările cerului de deasupra cupolei Ateneului valsează. Să-mi fie dată aşa o bucurie atunci când mă aşteptam mai puţin…

După vreo jumătate de oră am mai cerut un vals, care mi-a fost refuzat Tristeţe mare; abia în drum spre casă am realizat că era unul dintre acele refuzuri pe care eu le tot cer să mi se-ntâmple ca să mă călesc şi să nu le mai pun la inimă. Nu-mi plăceau refuzurile. Acum sunt fericită. Am avut parte de cea mai mare surpriză ever pentru că valsul e ritmul vieţii mele. E ceea ce-ndrăgesc mai mult şi mai mult şi ceea ce-mi doresc să trăiesc.

P.S. am rugat o americancă ce prinsese câteva fotografii: “Dă şi mieeeee!!!”. Să vedem. Şi da, dacă trimite, staţi liniştiţi, vă arăt şi vouă